Duminica Sfintilor Parinti

Duminica Sfintilor Parinti

  Parinte drepte lumea pe Tine nu Te-a cunoscut dar Eu Te-am cunoscut, si acestia M-au cunoscut ca Tu M-ai trimis! (Ioan XVII, 25)

       Frati crestini,

       In neuitata noapte dinaintea Patimilor Mantuitorului nostru Iisus Hristos, El a inaltat o fierbinte rugaciune catre Tatal ceresc in gradina Ghetsimani, intre maslinii cei batrani care si ei se plecau in fata Ziditorului. In acel ceas de ramas bun de la ucenicii Sai cand fariseii pregateau moartea, Iisus si-a ridicat ochii catre ceruri si cu cuvinte arzatoare s-a rugat asa: "Parinte Sfinte pazeste in numele Tau pe aceia pe care Mi i-ai dat, ca ei sa fie una, precum una suntem si noi.
       Mantuitorul cu stiinta Sa dumnezeiasca vedea intreg viitorul Bisericii pe care o intemeiase pe pamant. Vedea cum Evanghelia Sa se va vesti pana la marginile pamantului, cum idolii se vor prabusi, vedea cum paganii se vor converti si generatii dupa generatii vor primi credinta cea adevarata. Dar ceea ce mai vedea Mantuitorul  si aceasta-L ingrijora  era dezbinarea si zazaniile care vor aparea mai tarziu in Biserica Lui, in ogorul Sfintilor Apostoli si chiar intre ucenicii Sai. De aceea cerea de la Tatal ceresc, ca sa fie paziti si uniti asa precum Sfanta Treime este una.
       Aceasta rugaciune, cea de pe urma a Domnului Hristos, este ca un testament pe care l-a lasat ucenicilor ca sa-l pastreze si sa-l respecte pana la sfarsitul veacurilor, asa cum un tata inaintea mortii isi arata ultimele dorinte copiilor lui. Asa a vorbit Iisus ucenicilor inainte de Patima Sa si i-a imbarbatat, aratandu-le bucuriile si necazurile ce aveau sa vina peste ei. S-a rugat apoi Tatalui ceresc, ca El sa aiba pe toti sub ocrotirea Sa. Sa vedem acum daca s-a pastrat unitatea credintei asa cum a fost vointa Mantuitorului si daca crestinii au respectat invatatura Lui intotdeauna.
       Cercetand istoria primelor veacuri crestine, constatam ca multa vreme s-a pastrat unitatea credintei in chip desavarsit. Sfintii apostoli au ascultat porunca Mantuitorului si au raspandit adevarul Evangheliei pretutindeni incepand cu Ierusalimul, cu Iudeea, Samaria, Galileea, continuand cu toata Asia Mica, Grecia, strabatand aproape tinuturile lumii cunoscute pana atunci, propovaduind Cuvantul si Imparatia lui Dumnezeu si dovedind popoarelor prin semne si minuni ca Domnul Iisus Hristos a inviat cu adevarat din mormant si s-a inaltat la ceruri.
       Asa de repede a strabatut propovaduirea lor, caci nu mult dupa Inaltarea Domnului la ceruri, Evanghelia a fost vestita pana la marginile lumii. Din Iudeea si pana la portile Gibraltarului de astazi, din Africa si pana in tinuturile aspre de la miazanoapte, toti credinciosii Bisericii erau una in cuget si adorau pe Dumnezeu in Sfanta Treime. Nu mult dupa aceste timpuri frumoase de aur, in mijlocul Bisericii s-au ivit certuri si dezbinari, ridicandu-se unii oameni rataciti care au semanat neghina in ogorul spiritual al Imparatiei lui Dumnezeu, pe pamant.
       Acestia au venit cu invataturi noi impotriva adevaratei invataturi ortodoxe. Diavolul de la inceput a gasit si el oameni pe placul lui, razvratiti si dornici de certuri ca sa darame ceea ce zidisera Sfintii Apostoli si astfel sa faca pe crestinii de atunci sa se imparta in tabere, sa nu fie uniti, caci stia necuratul ca numai asa poate sa rastoarne invatatura lui Hristos. Iata de ce Sfintii Apostoli ii indeamna pe crestinii de atunci si le zicea: "Sa nu aveti dezbinari intre voi fratilor, ci sa fiti uniti in chip desavarsit intr-un gand si o simtire.
       Crestinii s-au domolit si pentru o vreme au ascultat, dar mai tarziu in unele locuri s-au ivit ereziile cele mari, arienii, nestorienii, monofizitii, iconoclastii si altii. Biserica a chemat soboare din toata lumea, iar sfintii parinti ierarhi sub calauzirea Sfantului Duh, au statornicit pentru vesnicie dogmele, regulile de credinta pe care noi crestinii trebuie sa le marturisim si sa le urmam ca sa ne mantuim. Sfintii Parinti care s-au adunat prima data in anul 325 la Niceea au fost in numar de 318. Dupa ce au fost chinuiti suferind temnite grele de la imparatii pagani pana la Constantin cel Mare care i-a eliberat, cei care au scapat, multi cu ranile deschise pe trupurile lor s-au prezentat la primul sobor ecumenic de la Niceea.
       Unii dintre ei aveau cate un ochi scos, altii urechile taiate, altii fara buze, fara cate o mana si alte diferite rani trupesti. Intre ei erau si invatati si neinvatati, fara prea multa invatatura laica, de aceea nu usoara le-a fost lupta caci se izbeau de niste oameni pregatiti din punct de vedere stiintific, chiar Arie ereticul studiase mult filozofia pagana si avea pretentia sa fie ascultat.
       Sfintii Parinti luminati insa de Duhul Sfant dogmatizau si combateau aratand dumnezeirea lui Iisus Hristos si ca El este una cu Tatal si cu Duhul Sfant. Altii dintre sfinti le dovedeau prin semne si minuni ca Sfanta Treime este una, un singur Dumnezeu in trei fete proslavit, Tatal, Fiul si Duhul Sfant si trebuie sa I ne inchinam. Chiar Sfantul Spiridon care nu avea carte, a luat o caramida in fata lor si le-a aratat ca una este caramida, dar in aceasta caramida se afla trei elemente, adica pamant, apa si foc. Strangand caramida in mana in fata lor, iata o minune: a inceput sa curga apa in jos, focul se ridica in sus in timp ce tinea lutul in mana.
       Sfantul Spiridon le-a zis: "Iata asa este Sfanta Treime, Tatal, Fiul si Duhul Sfant, Treimea cea de o fiinta si nedespartita, un Dumnezeu in trei fete proslavit. Rusinati-va si credeti drept ca Fiul ca si Tatal si Duhul Sfant trebuie cinstit. De aceea acest sfant parinte se picteaza cu o caramida in mana si pentru multele minuni pe care le-a facut i se mai zice si Sfantul Spiridon Facatorul de minuni.
       Toti sfintii parinti au avut de luptat, fiecare la randul lor cu o multime de eretici printre care mai de seama au fost acestia: Simon Vrajitorul, Arie, Nestorie, Eutihie, Macedonie, Pir, Eunomiu, Dioscur, Apolinarie, Severian iar mai tarziu de tot atat de periculosi au aparut pelaghienii, iconoclastii, agarenii, calvinii, luteranii si altii. Toti acesti rataciti ai primelor veacuri au pierit, iar altii au ramas pe linia moarta fara nici un folos pentru ca nu l-au cunoscut pe Iisus Hristos, pe care L-a trimis Tatal.
       Ce frumos si ce minunat inteles au cuvintele Domnului Hristos din rugaciunile Evangheliei de astazi unde zice: "Iar viata cea vesnica este aceasta, ca sa Te cunoasca pe Tine singurul adevarat Dumnezeu si pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis. Intelesul acestor cuvinte este acesta, ca oamenii cunoscand pe Tatal, Fiul si Sfantul Duh, - Sfanta Treime  si cunoscand si implinind voia lui Dumnezeu vor castiga viata cea vesnica.
       Biserica lui Hristos pluteste neclintita pe valurile involburate ale acestei lumi asa cum odata plutea corabia lui Noe pe deasupra muntilor ca o nava intarita de Dumnezeu. In vreme ce toate se schimba in jurul nostru, Biserica Ortodoxa este una si aceeasi, propovaduind aceeasi invatatura mantuitoare care a fost stabilita de cei 318 Sfinti Parinti la sinodul de la Niceea, pe care-i praznuim astazi. Acolo si atunci s-au stabilit primele articole din Simbolul Credintei  Crezul  pe care-l rostim in biserica: Credem Intr-unul Dumnezeu, credem in Domnul Iisus Hristos, credem in Duhul Sfant, credem in Fecioara Maria care a nascut pe Fiul lui Dumnezeu, credem in viata vesnica, credem in cele vazute si nevazute, credem in sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica, credem intr-un singur Botez, credem ca Domnul Hristos va veni iarasi sa judece viii si mortii.
       Iata ce tarie de credinta, iata ce statornicie au avut primii crestini. In aceste marturisiri de credinta, sa auzim propovaduirea apostolilor, sa auzim ecoul catacombelor, sa auzim strigatul triumfator al mucenicilor, sa auzim si noi glasul marilor dascali ai Ortodoxiei. Prin acest crez se leaga capetele adevaratilor ucenici ai Domnului de peste tari si mari, fiindca toti asa trebuie sa marturisim uniti intr-un suflet si intr-un gand. Sa vedem acum daca in vremea noastra crestinii mai traiesc in adevar, unire si ascultare de Biserica.
       Cu durere constatam ca s-a rupt camasa lui Hristos cea necusuta, in multe parti. Crestinii s-au impartit in tabere dupa ce s-au desprins din trupul cel binecuvantat al Ortodoxiei. Pe fata pamantului se afla o multime de religii crestine, fiecare cu invatatura sa, cu cultul sau, cu morala sa: protestantii (baptistii, penticostalii, adventistii) si multi altii care s-au despartit de Biserica Ortodoxa Apostolica. Vicleanul diavol a reusit sa semene neghina dezbinarii si a urii ca sa se implineasca ceea ce spusese Mantuitorul in pilda cu graul si neghina.
       Sunt o multime de rataciri care sustin ca omul pentru a se mantui si afla adevarul n-are decat sa citeasca Sfanta Scriptura si astfel va gasi ce trebuie pentru a intra in Imparatia lui Dumnezeu. O mare greseala fac acesti oameni, caci Sfanta Scriptura nu cuprinde toata descoperirea lui Dumnezeu catre oameni, e prescurtata. Afara de Cartile Vechiului si Noului Testament, sunt multe adevaruri de credinta care s-au pastrat de la Mantuitorul si de la Sfintii Apostoli prin viu grai. Mantuitorul n-a scris nimic si nici unii apostoli care de altfel nu stiau carte, erau in general oameni simpli.
       Prin viu grai insa cele ce au auzit ei de la Iisus de la Invatatorul, au alcatuit ceea ce numim noi Sfanta Traditie. Sfanta Scriptura  zice Apostolul Petru  are in cuprinsul ei lucruri greu de inteles pe care cei nestiutori le rastalmacesc spre pierzarea lor. Vedeti, le rastalmacesc spre pierzarea lor; iata, spune clar Duhul Sfant prin gura apostolilor. De aceea a randuit Dumnezeu autoritatea bisericeasca formata din arhierei, preoti si diaconi, iar acestia sunt urmasii apostolilor, asa ca toti crestinii trebuie sa fie supusi, ascultatori si sa se lase condusi de Duhul Sfant prin ei. Dar ei s-au despartit si s-au rupt din butucul vitei de care vorbea Iisus cand spunea ca mladita care ramane in afara de tulpina mama se usuca si se arunca in foc. Iar in alta parte zice Domnul: "Cine nu asculta de Biserica este un pagan si vames. De aceea nu va lasati amagiti de cei ce seamana dezbinare caci este un singur trup, un singur duh, un singur Domn, o singura credinta si un singur Botez.
       Cei care se leapada de Biserica, de preotie si de Sfintele Taine, acestia cad intr-un fel de vraja si nici nu mai stiu ce fac caci isi leapada botezul fara sa se gandeasca. Lepadand botezul pe care l-au primit in copilarie se leapada de credinta si de Dumnezeu asa cum spunea Sfantul Apostol Pavel ca va fi inaintea sfarsitului lumii. Sa vedem acum in timpul de fata o alta parte de oameni care au cazut intr-o ratacire destul de periculoasa ca si a celor de care am amintit mai sus.
       Crestinii nostri ortodocsi  caci despre ei este vorba  au si ei o ratacire in capul lor. Unii dintre ei cred ca e de ajuns numai sa crezi in Dumnezeu, dar in schimb sa n-ai de-a face cu Biserica, cu preotia. Acestia traiesc intr-o mare ratacire si nu se mantuiesc, se pierd. Oamenii nu vor sa mai cunoasca pe Dumnezeu si pe Fiul Sau pe care L-a trimis ca sa aduca viata vesnica. O parte din oameni nu cunosc nimic si nici nu vor sa cunoasca, poti sa le spui de toate, numai de Dumnezeu, nu. O alta parte cunosc cate putin si mai mult din obisnuinta mai fac cate ceva de-ale credintei, zicand ca "asa am pomenit.
       Altii au alta parte rea, au multa indoiala de credinta si nu cred ca exista sau a existat Dumnezeu, Iisus Hristos pe pamant, fiindca asa le sopteste diavolul. Desi sunt atatea dovezi si istoria ni le prezinta de la inceput pana in zilele noastre, ei se impaca mai bine cu gandul ca Hristos nu exista si nu a existat, pentru ca altfel pot sa-si vada in pace de pacatele lor, de poftele lor fara sa fie vreodata ceruti la rascumparare.
       Dar unde ar putea oamenii sa cunoasca pe Dumnezeu si voia Lui daca nu vin la Sfanta Biserica sa asculte invataturile Lui? Invata lumea limbi straine si urmeaza la fel de fel de facultati, dar nu vrea sa invete si sfanta credinta. Multi citesc fel de fel de carti, care-i pot ajuta pentru a gasi un mijloc mai usor de trai aici pe pamant. Dar cartile sfinte, cartile Bisericii nu-i intereseaza.
       Iata de ce lumea se afla in momentul de fata intr-o mare nestiinta religioasa si nu cunoaste adevarata credinta ortodoxa pentru ca nu a vrut s-o primeasca si pentru ca a ingaduit Dumnezeu sa vina lucrarea de minciuna a satanei, ca toti cei indaratnici sa primeasca minciuna in locul adevarului asa cum zice Sfantul Apostol Pavel: "Ca vor veni la vremea de apoi rataciri. Cazand in aceste rataciri lumea nu numai ca nu iubeste Sfanta Biserica, dar a ajuns sa o necinsteasca, s-o injure, s-o fure.
       Pentru a ne convinge ca Domnul nostru Iisus Hristos nu era un om simplu asa cum il socotesc unii si ca invatatura Lui nu este o invatatura omeneasca ci cu adevarat dumnezeiasca si ca Domnul Hristos a existat si exista cu adevarat, trebuie sa luam cunostinta de alte multe dovezi din istoria lumii care ni-L arata si de cateva scrisori descoperite in veacul nostru la Roma, in arhivele cezarilor, unde se poate vedea cum era considerat Mantuitorul pe vremea aceea chiar de catre guvernatorul pagan Publius Lentulus care desigur fara nici un interes, iata ce scria despre Dansul imparatului Tiberiu al Romei din vremea Mantuitorului:
       "Sire, am aflat ca doresti ceea ce acum iti comunic prin aceasta scrisoare. Traieste aici un om care se bucura de o mare reputatie de om virtuos, anume Iisus Hristos. Poporul il numeste profet al Adevarului, iar ucenicii sustin ca e Fiul lui Dumnezeu, adica al Aceluia care a creat cerul si pamantul si toate cele ce exista in univers. Intr-adevar imparate, in fiecare zi se aude despre minunile savarsite de acest Iisus Hristos. Prin unul si singurul Sau Cuvant, da sanatate bolnavilor si mortilor. Este de o statura mijlocie si de o frumusete uimitoare. Privirea Lui e asa de mareata incat inspira respect in toti care-L privesc si care se vad siliti ca sa-L iubeasca si sa se teama de El. Parul Lui are culoarea de aluna coapta, adica rosiatic si-I cade pana la umeri, fiind impartit in doua prin mijlocul capului dupa obiceiul nazarinenilor.
       Fruntea Lui este lata exprimand inocenta si liniste. Nici o pata sau zbarcitura nu se vede pe fata Lui putin rumena. Nasul si gura Lui nu arata nici un argument pentru vreo critica logica, iar barba Lui cea deasa e asemenea parului capului Sau, este lunga si se desparte in doua prin mijloc. Privirea Lui e mareata si severa, are ochi stralucitori. Lumina ce revarsa fata Lui este ca lumina soarelui, asa ca este imposibil a o privi cineva mai indelung. Inspira spaima aceasta stralucire; cand insa povatuieste si sfatuieste plangand, atrage iubirea si respectul ascultatorilor.
       Se spune ca niciodata n-a ras, iar ochii Lui vesnic lacrimeaza. Mainile Lui sunt frumoase, e foarte placut cand vorbeste, dar foarte rar iese in lume. Cat despre invatatura atrage admiratia intregului Ierusalim. Cunoaste perfect toate stiintele fara sa fi studiat vreuna. Calatoreste descult si cu capul descoperit. Se vorbeste pe aici ca asemenea om nu s-a mai vazut pana acum prin locurile acestea. Multi evrei il considera chiar ca Dumnezeu, altii il denunta ca lucreaza impotriva legilor maiestatii voastre. Ma revolt foarte mult contra acestor iudei pizmasi, pentru ca omul acesta n-a cauzat nici o nemultumire la nici un om vreodata.
       Daca maiestatea voastra doreste sa-L vada precum mi-ati scris deunazi, faceti-mi cunoscut aceasta si indata il voi trimite, caci sunt gata cu smerenie si supunere a implini tot ceea ce maiestatea voastra imi va ordona.
       Facuta in Ierusalim, crugul al X-lea, luna noua. Al maiestatii voastre, prea smerit supus servitor, Publius Lentulus, Guvernatorul Iudeii.
       Precum vedem din aceasta scrisoare a paganului guvernator al Iudeii, reiese in mod sigur sa Domnul nostru Iisus Hristos cunoaste perfect toate stiintele fara sa fi studiat vreuna si ca El adesea savarsea minuni dand sanatate bolnavilor si viata mortilor numai prin unul si singurul Sau Cuvant. Se mai poate indoi cineva citind aceasta scrisoare, ca Mantuitorul lumii n-a fost Fiul lui Dumnezeu cel intrupat, Cuvantul cel adevarat?
       Mai cuteaza cineva dintre necredinciosi sa afirme ca Domnul nostru Iisus Hristos n-a inviat din morti, cand El avea putere dumnezeiasca de a invia pe altii din mormant? Mai poate avea cineva indoiala despre invierea mortilor, despre viata de veci care va fi dincolo de mormant? De aceea religia crestina este cea mai dreapta, de aceea religia ortodoxa este adevarata credinta, fiindca a intocmit-o insusi Dumnezeu, si a descoperit-o prin Fiul Sau care S-a intrupat din Fecioara Maria.
       Iata de ce Domnul Hristos a zis Apostolului Filip: "Cel ce M-a vazut pe Mine, a vazut pe Tatal, caci pe Dumnezeu in toata maretia puterii Sale este cu neputinta sa-L poata vedea cineva aici pe pamant in toata slava Sa, dupa cum citim in cartea Bisericii: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinta oamenilor, spre care nu cuteaza a cauta ostile ingeresti. Dar prin Sfanta Fecioara Maria, Dumnezeu s-a facut cunoscut oamenilor, adica prin persoana Fiului Sau Iisus Hristos.
       Fericitul Augustin, intr-una din marturisirile sale, ne prezinta un tablou foarte frumos si plin de invataturi. Inainte de a se increstina, cand nu cunostea religia cea adevarata si era departe de Dumnezeu  povesteste el  se plimba odata pe tarmul marii si era pe la apusul soarelui. De o parte se intindea marea in toata splendoarea ei, iar de alta, tarmul marii impodobit cu palmieri si diferite flori. Transportat de frumusetile naturii Fericitul Augustin zise: "O, mare, mare, tu ai in adancul tau atatea si atatea vietuitoare. Tu care in furia ta sfarami corabii si dai mortii atatea vieti omenesti, nu cumva tu esti Dumnezeul meu? Nu poti da tu liniste sufletului meu?.
       Valurile insa printr-o voce armonioasa parca ii raspundeau: "Cauta mai sus, nu suntem noi Dumnezeu. Atunci privind spre tarmul marii zise: "Pamantule frumos, tu care rasari din sanul tau atatea fructe folositoare oamenilor si animalelor, tu care esti impodobit cu fel de fel de flori care mai de care mai frumoase si mai mirositoare, nu cumva tu esti Dumnezeul meu? Aceeasi voce armonioasa parca-i raspunde: "Cauta mai sus.
       Atunci fericitul Augustin ridica ochii sai spre cer si intreba: "Tu soare care luminezi si incalzesti toate fiintele omenesti ce vin in lume, tu luna si voi stele care impodobiti bolta cereasca, sunteti oare voi Dumnezeul meu? Atunci i s-a parut ca aude o armonie minunata si o voce care-i raspunde: "Nu suntem noi Dumnezeul tau, noi suntem creaturile Lui, deci nu putem da noi pace sufletului tau; cauta mai sus!.
       Dupa aceasta Fericitul Augustin cautand mai sus, privirile lui patrunse pana la duhurile care stateau inaintea lui Dumnezeu. El puse aceleasi intrebari si primeste acelasi raspuns: "Cauta mai sus, ca acolo vei afla pe Cel ce te-a facut si pe tine si pe noi! Atunci sufletul sau se inalta si mai sus, se apropie de tronul lui Dumnezeu, dar acolo el nu mai intreba nimic, ci umilindu-se, se inchina cazand in lacrimi si linistindu-se inima lui zise: "Tu esti Dumnezeul meu, numai tu poti da liniste sufletului meu si numai de la Tine este linistea si fericirea cea vesnica.
       Gasise pe Dumnezeu. Iata deci secretul gasirii lui Dumnezeu, al cunoasterii Lui; este sa ne ridicam mai sus de aceasta lume, de ce este pamantesc, sa ne dezlipim de rugina pacatelor, sa nu mai vedem pamantul, sa nu ne mai taram mintea pe pamant si sa nu ne mai punem nadejdea in lucrurile cele trecatoare, caci tara noastra eterna nu este aici, patria noastra scumpa este acolo sus unde este si Imparatul nostru Cel vesnic, bun si drept  Iisus Hristos . El a declarat in fata judecatorilor cand a fost intrebat si a zis: "Imparatia Mea nu este din lumea aceasta.
       Iata de ce si noi, indata dupa botez am devenit ostasi ai Lui inarmati. Sa ne luptam pentru a castiga si a ajunge la Imparatia Lui cea de sus. Dar acolo sus la Dumnezeu, sa stiti ca nu se poate ajunge decat pe aripile rugaciunilor, prin Harul Sau, pe norii invataturii Bisericii Ortodoxe adevarate, prin cunoasterea temeinica a lui Dumnezeu din invataturile Fiului Sau pe care le-a lasat pe pamant in Biserica Sa. Iata de ce a zis Domnul Hristos in rugaciunea ce s-a amintit in Sfanta Evanghelie de astazi: "Si viata vesnica este aceasta, sa Te cunoasca pe Tine singurul Dumnezeu adevarat si pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis.
       Iarasi zice Domnul: "Eu pentru acestia ma rog Tata, nu pentru lume ma rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat ca sa fie ai Tai si ai Tai sunt. Dar nu numai pentru acestia ma rog ci si pentru cei ce vor crede in Mine prin cuvantul lor.
       Iata deci ca Mantuitorul Iisus insusi face o deosebire intre credinciosi si necredinciosi. El spune Tatalui ceresc ca nu se roaga pentru lume. Cine era lumea pentru care nu se ruga Domnul Hristos? Aceasta era lumea necredincioasa, lumea iubitoare de pacate, de placeri, de certuri, de zazanii si de toate rautatile, de desfranari si de toate relele, lumea spurcata de pacate mari. Ne face atenti si pe noi sa nu ne injugam la acelasi jug cu necredinciosii si sa fugim de toti cei ce ne duc in ratacire si la pacate, caci asa putem sa tinem legatura cu Dumnezeu, asociindu-ne cu cei care sunt indreptatiti de Biserica, ca sa dea sfaturi si invataturi adevarate despre credinta cea dreapta, care este Ortodoxia.
       Asa tineau legatura primii crestini, de aceea erau in stare sa scrie, sa compune si sa cante lui Dumnezeu nu numai diavolului. Fiecare cu talentul lui: pictorii, cantaretii, scriitorii si poetii, se intreceau in a-si pune talentul in slujba lui Dumnezeu mai intai si-I aduceau slava si cinste, propovaduindu-L si marturisindu-L. Iata ce versuri frumoase ne-au ramas despre Biserica de la stralucitul nostru poet roman si crestin Vasile Alecsandri: "Biserica crestina este regina intre ale lumii mari / Ea poarta-n frunte-o stea divina, lucrand prin timpii seculari. / Menirea ei e tot-nainte, maret, indreapta pasii sai. / Ea merge-n capul altor religii, varsand in urma lumina. / Biserica crestina e o regina cu farmec dulce rapitor, / Paganii-n cale i se-nchina si-n genunchi cad cu dor.
       Daca Biserica crestina va aplica intocmai si neschimbata mereu invatatura Mantuitorului Hristos, asa cum a lasat-o El, atunci cand va veni ziua de judecata si cand va sta fata in fata cu Domnul Sfant si va fi intrebata: "Tu ce ai facut pe acest pamant? Biserica va raspunde sus si tare: "O, Doamne, eu in lume cat am stat, / In ochii tai plini de-admirare, / Pe Tine te-am reprezentat.
       Rugaciune
       Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce Te-ai inaltat de pe pamant la cer, condu-ne Tu corabia vietii noastre cu Duhul Tau cel Sfant in portul cel minunat.
       Scapa-ne pe toti din furtuna cea intunecata care s-a abatut asupra corabiei Tale  Sfanta Biserica  de toate rautatile care vin din afara si dinauntrul si lumineaza cu Harul Tau cel luminos pe toti conducatorii Bisericii Tale Ortodoxe, ca sa trecem cu bine din intunericul lumii si sa ajungem si noi acolo unde locuiesti Tu, cu Tatal si cu Duhul Sfant in veci de veci
. Amin.

Inaltarea Domnului

INALTARII DOMNULUI IISUS HRISTOS

...Deci, Domnul, dupa ce a vorbit cu dansii, s-a inaltat la cer si a sezut la dreapta lui Dumnezeu...!

       Frati crestini,

       Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, dupa 40 de zile de la Inviere s-a suit la ceruri si a sezut de-a dreapta Tatalui. Cu puterea dumnezeiasca cu care a inviat si a parasit mormantul, tot cu aceeasi putere s-a inaltat de pe pamant la cer; s-a inaltat cu acelasi trup cu care s-a rastignit si a inviat. Mantuitorul implinise opera divina pentru care venise in lume, ne-a adus invatatura mantuitoare, s-a dat ca pilda de implinire prin intreaga Sa viata si mai ales prin jertfirea de pe Crucea Golgotei.
       Dupa ce a inviat se arata ucenicilor Lui de mai multe ori vorbindu-le de Imparatia lui Dumnezeu. Dar iata ca dupa 40 de zile sosise timpul sa se intoarca iarasi la Tatal Sau si sa primeasca cununa luptelor Sale precum si cinstea biruintei Sale. Aceasta este taina pe care a explicat-o ucenicilor Sai in ajunul mortii Sale cand le-a zis: "Iesit-am de la Tatal si am venit in lume, iar acum las lumea si ma intorc la Tatal.
       Aceasta slavita taina o serbeaza astazi cu bucurie sfanta pretutindeni Biserica Crestina Ortodoxa. Sa ascultam deci cu atentie si sa scoatem invataturile si foloasele necesare mantuirii sufletelor noastre.
       In timpul celor 40 de zile, dupa ce inviase din mormant, Iisus a mangaiat neincetat pe ucenicii Sai prin aratarile Sale publice si particulare. Se arata de mai multe ori pentru ca sa-i convinga de Invierea si dumnezeirea Sa. In a 40-a zi de la Inviere, se arata din nou si ii mustra pentru ultima oara pentru ca au fost asa de zabavnici si s-au indoit de Invierea Sa chiar si dupa marturia celor ce L-au vazut inviat. Le spuse apoi ca toate cele scrise despre El in lege, in psalmi si in prooroci s-au indeplinit intocmai si ca asa trebuie sa se intample, amintindu-le inca o data ca le va trimite putere de sus prin Duhul Sfant Mangaietorul.
       Dupa aceea iesi cu ei impreuna si cu ceilalti adunati care erau de fata si strabatura impreuna strazile Ierusalimului, conducandu-i in Betania, la casa lui Lazar, a Martei si a Mariei acolo unde Prea Sfanta Fecioara Maria cu multe persoane credincioase astepta venirea Fiului Sau. Iata ca s-au gasit cu totii si o mare bucurie a cuprins inimile tuturor. Mantuitorul Iisus Hristos le-a multumit apoi la toti care au fost alaturi de El in timpul vietii Sale si mai ales in timpul Patimilor si ingroparii Sale.
       Dupa ce i-a mangaiat dumnezeieste, spunandu-le ca s-a apropiat clipa inaltarii Sale la Tatal si despartirea de ei trupeste, ii invita imediat sa-l urmeze. Pornira impreuna la drum spre muntele Maslinilor. Acolo unde cu 40 de zile in urma asudase de sange, se rugase cu cele mai fierbinti lacrimi si cazuse in agonie de moarte; acolo in gradina Ghetsimani unde a venit Iuda tradatorul cu ostasii si L-a sarutat; acolo unde I-au legat mainile cu lanturi si ucenicii toti se risipira; acolo Iisus a gasit cu cale sa-I adune iarasi pe ucenicii Sai, care acum erau inconjurati si de multime de popor de peste 500 de suflete.
       In fata acestei impunatoare adunari, Iisus intinse mainile Sale si privindu-I pentru cea din urma oara ii binecuvanta. Cu trupul acela care suferise atatea rani si chinuri, Mantuitorul a inceput sa se inalte spre cer si pe cand se inalta a aparut un nor luminos care il inconjura, incepand deodata sa rasune bolta cereasca de cantarile triumfale ale puterilor ceresti care-L intampinau pe Imparatul Slavei. In jurul dumnezeiescului Biruitor al mortii, au venit si sufletele patriarhilor, ale profetilor si ale tuturor dreptilor din legea veche, intampinandu-L.
       Au fost de fata acum Adam, care si-a ispasit neascultarea printr-o indelungata pocainta; Abel, victima nevinovata ucis de un frate patimas si barbar; apoi Noe, al doilea parinte al neamului omenesc; Avraam, batranul patriarh cu o credinta asa de mare; Isac, nevinovata figura a lui Iisus Hristos; Iacov, parintele celor 12 semintii ale lui Israel; Iosif cel vandut de fratii sai, asa cum si Iisus avea sa fie vandut; Moise, marele prooroc; David, stramosul dupa trup al lui Iisus; Melhisedec, regele pacii si simbolul preotiei legii noi; Iov, omul suferintelor rabdate fara cartire si toti dreptii au insotit pe Imparatul Slavei in triumf spre cerul care acum s-a deschis ca sa intre al doilea Adam.
       Cerul era cuprins de cantari si strigate de bucurie si in aceasta atmosfera nemaiintalnita, Iisus se inalta mereu spre ceruri. Ucenicii si tot poporul ingenuncheati si cu ochii inlacrimati priveau spre Mantuitorul care se ducea la Tatal si toata aceasta priveliste minunata.
       Pe urma se uitau ei incremeniti de cele ce vedeau, deodata norul a invaluit pe Iisus, iar cantarile au inceput sa se auda din ce in ce mai putin. Dar ucenicii continuau sa priveasca, acolo unde se dusese toata bucuria lor, toata dragostea si nadejdea lor. In timp ce priveau iar lacrimile se scurgeau pe fetele lor, deodata au vazut deasupra lor in vazduh doi ingeri imbracati in haine albe si le-au zis: "Barbati galileeni, ce stati cautand spre cer? Acest Iisus care s-a inaltat de la voi la cer, asa va veni precum L-ati vazut pe El mergand.
       Va veni prin urmare pe norii cerului cu toti sfintii ingeri, ca Judecator, la sfarsitul lumii ca sa rasplateasca fiecaruia dupa faptele lui. Va veni cu acelasi trup cu care a suferit, cu ranile deschise, caci de aceea spune Sfanta Scriptura ca vor vedea pe Cel ce L-au strapuns. Iisus se inalta la cer acum ca om si nu ca Dumnezeu, pentru ca dumnezeirea Sa niciodata n-a parasit cerul si este pretutindeni.
       Sfintii Parinti explica ca Domnul Hristos a stat cate o zi in fiecare cer, ca sa ia cunostinta toate cetele ingerilor si sa fie primit cu cinste si inchinaciuni de toti, asa cum se cade Imparatului Slavei. De aceea abia dupa zece zile a ajuns Iisus cu trupul la Tatal si a sezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Astfel a fost plecarea Domnului nostru Iisus Hristos de pe pamantul acesta pe care l-a zidit cu Tatal si cu Duhul Sfant si pe care l-a udat cu Sangele sau cel scump. EL s-a supus suferintelor si a patimit toate ca un rob; dar din rob a devenit Imparat si Dumnezeu.
       Mantuitorul sade acum de-a dreapta Tatalui Sau pe scaun infricosat, inconjurat de cetele ingerilor care se cutremura, iar in mana tinand sceptrul puterii caci este Imparat si Domn al cerului si al pamantului, asa dupa cum a spus: "Datu-Mi-s-a toata puterea in cer si pe pamant. Domnul Hristos s-a inaltat la cer ca sa trimita ucenicilor Sai pe Duhul Sfant. De aceea la zece zile dupa inaltare trimite peste ucenicii Sai fagaduinta Tatalui ceresc, pe Duhul Sfant Mangaietorul, Duhul Adevarului si Vistierul Bunatatilor. Dar Domnul Hristos s-a inaltat la cer ca sa ne pregateasca si noua loc. Ce trebuie insa sa facem noi ca sa meritam acest loc?
       Inainte de toate nu trebuie sa uitam niciodata prin ce a trecut Invatatorul nostru pana sa intre in slava cereasca. El a meritat aceasta slava prin viata Sa atat de curata, generoasa si rabdatoare, linistita, devotata, plina de umiliri si suferinte. Daca vrem sa ocupam locul pe care ni l-a pregatit Mantuitorul, trebuie sa-L imitam in purtarea Sa si sa luam parte la amaraciunea paharului Sau. Daca vrem sa ne suim cu El intru slava, trebuie mai intai sa -L insotim pe Golgota, sa ne pironim cu El pe Cruce sa suferim nedreptatile, calomniile si hulele vrajmasilor nostri fara cartire. Sa suferim bolile, lipsurile si orice prigonire ar veni peste noi din partea lumii si a diavolului. Sa suferim pana la sange impotriva pacatului si a uneltirilor satanei. Sa suferim Crucea, piroanele si coroana de spini pe care le intampinam la tot pasul in lumea aceasta plina de rautate, fatarnicie, mandrie si minciuna.
       Mandria nu ne inalta cu Iisus Hristos, care a fost cel mai umilit dintre toti oamenii. Lacomia de avere si toate ale lumii acesteia nu ne inalta cu Iisus, care a fost cel mai sarac. Desfranarea nu ne inalta cu Fiul Fecioarei care a fost cel mai curat. Nici o patima, nici o boala sufleteasca nu ne pot inalta cu Iisus, trebuie neaparat sa ne lepadam de toate defectele noastre, ca asa zice El: "Cel ce voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia Crucea si sa urmeze Mie!
       Viata noastra pe pamant este o viata de lupta. Noi nu trebuie sa incetam de a lupta cu satana. Noi trebuie sa renuntam la desfatarile lumesti si la tot pacatul, rastignindu-ne trupul nostru, adica pironind patimile si poftele pacatoase. Locul pe care ni l-a pregatit Domnul Iisus este o imparatie cereasca, sfintita, curata si mai presus de toate vesnica; de aceea trebuie s-o cucerim. Aceasta imparatie este o coroana pe care trebuie s-o meritam, caci ea nu va veni singura sa se aseze pe capul sufletelor reci, trandave si nepasatoare.
       Coroana aceasta trebuie castigata, prin urmare, prin osteneala si statornicie; sa muncim deci si sa ne rugam, sa ne spalam prin pocainta cu lacrimile aduse din evlavie catre Dumnezeu si sa avem dragoste catre toti fratii nostri. Suferinte sunt destule, fiecare-si are Crucea sa, dar fericiti sunt cei ce sufera pentru dreptate. Bucurati-va si va veseliti toti ca usa imparatiei ceresti ne este deschisa prin Salvatorul nostru care S-a inaltat la ceruri.
       Bucurati-va voi, bolnavilor, care va aflati pe patul durerilor, si ganditi-va la suferintele lui Iisus, indurand cu rabdare, ca cerul va este deschis. Bucurati-va oropsitilor, napastuitilor si indurati cu rabdare, ca fericire mare va asteapta in ceruri, acolo unde Iisus va va despagubi de toate suferintele voastre. Noi toti sa inaltam inimile noastre catre Ierusalimul cel ceresc unde Iisus Hristos s-a inaltat astazi si acolo sa ne punem toate nadejdile noastre, dezlipindu-ne inimile de desfatarile lumesti, caci acestea sunt numai noroi si fum. Sa ne bucuram in aceasta zi a Inaltarii, din toata inima noastra, ca si noua ne este deschis cerul si raiul prin Harul Domnului nostru Iisus Hristos.
       Odata cu Inaltarea Domnului, noi crestinii mai sarbatorim si Ziua Eroilor. Este o fapta inteleapta ca sa ne aducem aminte de toti cei ce s-au jertfit pentru dreapta credinta, pentru tara si neamul romanesc. Noi pomenim eroii in aceasta zi a Inaltarii Domnului, pentru ca avem credinta sfanta si credem in nemurirea sufletului, asa cum au crezut toti adevaratii crestini, mosii si stramosii nostri, si chiar dacii si romanii inainte de a se increstina.
       Noi nu cinstim astazi doar tarana eroilor, ci opera lor care este tara si sufletul lor nemuritor, care este la Dumnezeu. Credem ca sarbatoarea aceasta ce se face in toata tara are rasunet si in cer, acolo unde eroii se bucura de recunostinta noastra pe care le-o oferim, pentru ca prin jertfa lor avem bisericile in picioare, ni s-au pastrat atatea bunuri si mai ales credinta. Prin jertfa eroilor si a martirilor neamului nostru ne-am pastrat numele de crestini si de romani, caci un roman adevarat trebuie sa fie mai intai un crestin adevarat.
       Luminati de aceasta credinta vie, sa mergem la mormintele eroilor si martirilor nostri, sa ne impartasim cu duhul lor, si cu adanca recunostinta sa trimitem cerului cantarile si rugaciunile noastre. Mucenicii si eroii crestinatatii au murit incredintati ca aparand credinta, apara adevarul si dreptatea. Eroii neamului au murit incredintati ca cine lupta pentru dreptate si libertate lupta pentru Dumnezeu. Cine lupta si isi apara familia, credinta, cultura, limba, legea, neamul, patria lupta pentru adevar si dreptate. Astazi toti eroii cunoscuti si necunoscuti ai neamului nostru romanesc din totdeauna vin si ne intreaba daca suntem vrednici de jertfele lor, chemandu-ne sa le urmam credinta. Biserica  mama Crestina Ortodoxa se roaga pentru odihna eroilor, le binecuvanteaza amintirea si, cantandu-le vesnica pomenire, inalta rugaciuni catre Dumnezeu, ca sufletul lor nemuritor sa se odihneasca in vesnica fericire.
       Nemurirea sufletului este cea mai veche credinta a neamului nostru romanesc. Dacii si romanii  stramosii nostri  au tinut in mare cinste si sfintenie credinta in nemurirea sufletului. Avem deci o frumoasa mostenire parinteasca de la care nu ne putem abate cu nici un chip, nici vii, nici morti. Sfanta sarbatoare de astazi se mai poate numi si sarbatoarea sufletelor nemuritoare. Toti sfintii lui Dumnezeu, proorocii, martirii, apostolii au vorbit despre existenta si valoarea sufletului punandu-ne in grija mantuirea lui.
       Se gasesc totusi destui indoielnici, care afirma ca au taiat in bucati tot corpul omenesc si n-au dat de suflet. Au gasit oase, sange, nervi, inima, creier, dar nici urma de suflet. Fara sa faca deosebire intre omul viu si mort, ei au cautat sufletul in cadavre, ca si cand acesta s-ar afla in hoituri. Nu este aceasta o nebunie?! Desi este asa de slaba, stiinta incearca sa lamureasca taina sufletului. Un invatat crestin spunea ca tot ceea ce stim de cand e lumea si pana astazi e nimica toata fata de ceea ce este sufletul in sine si ce taine mari cuprinde el.
       Stiinta crestina ne invata ca sufletul exista si ca e o incercare zadarnica sa caute cineva sufletul in materie si materia in suflet. Intre suflet si materie este tot atata deosebire ca si intre omul viu si omul mort, ca si intre viata si moarte. Atunci, ce e sufletul, ce e viata? Intrebarea aceasta pentru unii nu are nici o insemnatate, dar pentru crestini e de cea mai mare importanta. Intelepciunea biblica ne spune ca sufletul sau viata din noi este o taina ascunsa de Hristos in Dumnezeu, e o floare care creste in gradina raiului, o scanteie din lumina lui Dumnezeu, o fiinta nevazuta ca geamul, o putere nemateriala ca vantul care sufla unde vrea si nu stie de unde vine si unde merge. O avere este sufletul, care pretuieste mai mult decat valoarea lumii intregi.
       Toata bogatia lumii nu cantareste cat un suflet omenesc. De aceea si Mantuitorul ne face atenti de valoarea lui, zicandu-ne: "Ce va folosi omului de va dobandi lumea toata si-si va pierde sufletul? sau - "Ce va da omul in schimb pentru sufletul sau? Lumea intreaga pentru noi nu mai are nici o valoare daca sufletul se pierde prin pacate. Sufletul este un diamant mai scump decat toata lumea, un diamant cu multe si minunate sclipiri. Sufletul este o putere, o taina. Toti ar dori sa priveasca acest diamant, aceasta floare, sa vada aceasta pasare maiastra. Sufletul nu se poate vedea, nici pipai, el exista in corp si in afara de corp, intocmai ca un cantec imprimat pe disc si in mintea noastra. Cine vede cantecul imprimat pe disc? Exista, dar nevazut si nemuritor.
       Sufletul este ascuns ca si o piatra de diamant sub invelisul unei frunze. Trebuie mai intai sa se rupa frunza ca sa poata fi vazute sclipirile diamantului. Invelisul sufletului este trupul. Mai intai trebuie sa moara trupul, sa se desfaca invelisul, ca sa se elibereze sufletul. Oricum, viata noastra este ascunsa prin el in Dumnezeu. Unii ganditori spun ca noi traim prin simturi; vedem, auzim, vorbim, gustam, pipaim, mirosim si ne miscam prin simturi. Toate acestea insa exista numai cata vreme este sufletul in trup. Ochii vad, pentru ca vede sufletul, limba vorbeste pentru ca vorbeste sufletul.
       Asadar sufletul nu e chimie, nu e materie, ci este scanteie divina. Partea cea mai aleasa si mai frumoasa din noi e sufletul. Sufletul are de la Dumnezeu stiinta, creierul si forta imbierii trupurilor. Prin puterea Duhului Sfant, sufletul isi reconstruieste trupul. In Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos, invatatura despre originea, valoarea, nobletea si forta sufletului, precum si grija despre mantuirea lui este intalnita la tot pasul.
       Intr-un loc se spune ca sufletul e mai important decat trupul, e mai mult decat haina sau hrana si e mai de pret decat toata lumea. Despre insemnatatea lui ne vorbeste pilda cu oaia cea ratacita, cu drahma cea pierduta, pilda fiului risipitor, a bogatului nemilostiv, precum si altele. Pocainta pacatosilor e prilej de sarbatoare in cer, dupa cum prin pierderea unui suflet tot cerul se intristeaza. De ce e asa rasunet mare si pentru ce a trebuit sa-si verse sangele chiar Fiul lui Dumnezeu pentru rascumpararea noastra? Pentru ca sufletul nu este un lucru ieftin sau un obiect de gluma, ci este un dar ceresc, un bun dumnezeiesc, care atarna in cumpana mai mult decat valoarea lumii materiale.
       Viata sufletului in aceasta lume este "o misiune, nu este nici prilej de petrecere, nici de placere, nici de imbogatire, nici de lenevire, mancare sau bautura, ci este misiune ce depaseste marginile timpului. Alergatorii cu stafeta au menirea sa duca obiectul primit pana la un punct anumit, cu tot efortul depus. De aici, alt alergator preia stafeta si astfel aceasta ajunge la destinatie. Misiunea a depasit pe om, omul a stat in slujba ei si prin contributia lui ea s-a implinit.
       Asa e viata sufletului, misiunea ce depaseste curgerea timpului pamantesc. Nu ne putem sustrage de a ne-o implini fara sa facem in viata si cate un act de razvratire, ca si fiul risipitor, care n-a primit misiunea vietii adevarate si astfel a ajuns nefericit, singur, in zdrente, nemancat si insetat. De aceea Mantuitorul il numeste nebun, adica anormal pe bogatul ce petrece, pe omul care ingrijeste numai de trup si uita datoriile ce le are fata de suflet, de mantuirea lui si fericirea vesnica.
       Cei mai multi se alarmeaza, striga, alearga, cauta cand pierd cate ceva, dar la pierderea sufletului asista nepasatori, glumesc si rad. Vai lor, ce nepasare, ce nesimtire! Biserica, prin toate slujbele, harurile si invataturile sfinte, are in vedere acest mare scop, mantuirea sufletului si mostenirea Imparatiei lui Dumnezeu. Nu e un lucru neinsemnat sa castigi sau sa pierzi sufletul si Imparatia lui Dumnezeu. Trairea dupa poftele pacatoase ale trupului este traire anormala, este pierdere. Trairea dupa dorintele curate ale sufletului este castig, iar viata devine fericita si pe pamant si in cer.
       O atentie speciala ne atrage Mantuitorul, cand spune ca cine vrea sa-si mantuiasca sufletul il va pierde si cine-l va pierde pentru El si Evanghelie il va mantui. Adica, cine se inchide in egoism pentru a-si ferici viata personala isi pierde sufletul; iar cine isi jertfeste sufletul pentru Hristos si Evanghelie ca un misionar, acela isi asigura mantuirea. Sfanta Biserica, prin lucrarea ei de mama, da mereu strigate de alarma si ne cheama la pocainta, combate egoismul si sustine totdeauna interesul fata de lucrul cel mai de pret si nemuritor care este sufletul.
       Sfantul Apostol Petru ne cheama sa traim pe pamant ca niste straini si calatori, caci asa suntem. Sa nu uitam ca soarta sufletului pe pamant este soarta porumbelului sau a corbului care au fost sloboziti din corabia lui Noe. Corbul negru nu s-a mai intors in corabie, ci a ramas ratacitor prin lumea hoiturilor din care s-a hranit. Porumbelul insa s-a intors curat si nevinovat, cu ramura de maslin in cioc, in corabia stapanului sau.
       Soarta corbului sau a porumbelului o cream noi sufletului nostru liber si nemuritor, dupa cum ingrijim de mantuirea lui, dupa cum acceptam sau refuzam misiunea, soaptele chemarii sau ale destinatiei sufletului. Sa avem mila de sufletul nostru, sa ingrijim de haina imparateasca a sufletului nostru, ca sa nu ne apuce moarte cu ea patata sau rupta, si astfel sa nu putem intra la nunta Fiului de Imparat in Biserica Lui cea cereasca. Intoarce-te, suflete la odihna ta, in cetatea pacii, in raiul fericirii vesnice, dupa care alergam, luptam si suspinam!
       Rugaciune
       Iisuse, Imparatul si Dumnezeu nostru, fa ca slavita Ta Inaltare sa produca in fiecare din noi roade de sfintenie, o credinta mai mare, o iubire mai aprinsa, o ingrijire mai deosebita pentru sufletul nostru. Fa sa cunoastem si sa intelegem cat de mare este valoarea sufletului nostru si sa nu-l vindem pe orice lucru de nimic. Aprinde in noi o dorinta mai mare pentru cer si un dispret pentru lucrurile acestea pamantesti. Ajuta-ne Dumnezeule cu Harul Tau, ca sa Te putem slavi si marturisi prin viata si fapte bune pana la sfarsitul misiunii noastre
. Amin.

Vindecarea orbului din nastere

Duminica Orbului din nastere

Zis-a Domnul: "Atat cat sunt in lume Eu Lumina a lumii sunt! (Ioan IX, 5)

       Frati crestini,

       Nu este pe lume o soarta mai nemiloasa si cruda, ca soarta unui orb; sa traiesti mereu intr-o nesfarsita noapte, sa nu poti vedea maretia unui apus de soare, sa nu poti gusta frumusetea unei zile de mai, cand totul e numai floare si lumina; sa nu vezi chipurile celor scumpi din jurul tau, un tata, un prieten, un binefacator, atatea frumuseti ale naturii care incanta si veselesc inima omului.
       Aceasta suferinta e foarte greu de rabdat de un suflet omenesc. O astfel de soarta rabda orbul din Ierusalim despre care ne vorbeste Sfanta Evanghelie de astazi. Bietul om se nascuse fara vedere, se trezise la viata, crescuse mare, se facu flacau, dar vai, perdeaua intunericului nu s-a mai ridicat de pe ochii lui. Astfel bietul orb isi ducea zilele negre si amare framantandu-se in ganduri diferite.
       De ce a fost Dumnezeu atat de nemilos cu el? De ce i-a harazit o astfel de soarta? Ale cui sunt pacatele pe care le ispaseste? Dar intr-o zi trece pe langa nenorocitul acesta Iisus, iubitorul de oameni si Lumina lumii. Sa aratam mai intai imprejurarile in care s-a savarsit aceasta minune.
       Mantuitorul Iisus parasise templul din pricina furiei fariseilor si carturarilor care voiau sa-L omoare cu pietre, pentru ca le spusese ca El este mai inainte decat Avraam. Ei, plini de ura, ii ziceau: "N-ai nici 50 de ani si vrei sa spui ca ai vazut pe Avraam? De aceea cautau sa-L omoare cu pietre, dar El, insotit de ucenicii Sai, s-a ferit si trecand prin mijlocul lor a venit la una din partile exterioare ale templului unde stateau neputinciosii, ologii si orbii cersind mila de la trecatori.
       Iisus a intalnit acolo pe acest orb din nastere care sta cu mainile intinse si repeta mereu: "Orb din nastere, orb din nastere  - ca sa-l miluiasca lumea. Cand l-a vazut, lui Iisus i s-a facut mila de el, a scuipat jos si facand tina a uns cu ea ochii stinsi ai orbului, apoi a poruncit sa se spele in apele Siloamului. Omul s-a dus, a facut intocmai, si iata, minunea s-a savarsit, ca indata si-a capatat vederea. Negura intunericului s-a indepartat, lumina s-a facut in sufletul si trupul lui si s-a intors slavind pe Dumnezeu.
       Putin mai inainte de a face minunea aceasta, Iisus vindecase intr-o zi de sambata pe slabanogul de la Poarta Oilor. Minunea aceasta aprinsese furia carturarilor si a fariseilor, dand nastere la un inceput de ancheta din partea lor, caci L-au gasit vrednic de moarte pentru ca nu tine sambata. Ca sa le dovedeasca ca El - Iisus - este cu adevarat Dumnezeu, Mesia cel asteptat, si ca nu vor avea nici un motiv de iertare toti aceia care nu vor sa vada adevarul, se hotaraste sa mai faca o noua minune, mult mai mare, si tot in zi de sambata. De aceea minunea din Evanghelia de astazi a fost criticata cu vehementa.
       Orbul din Evanghelia de astazi era un om simplu si neinvatat. Cu toate acestea fariseii si carturarii care erau invatatii lui Israel raman intr-o criminala necredinta, pe cand acest sarac se umple de ea mai curata lumina a credintei si se inchina lui Iisus multumindu-i. El socoteste ca o mare datorie pentru el ca sa vesteasca adevarul si binefacerea pe care i-a facut-o Dumnezeu. Fariseii si carturarii insa au pornit impotriva Binefacatorului si Mantuitorului Iisus cu invidia din inimile lor, care i-a orbit si i-a intunecat, necunoscand minunea facuta de Fiul lui Dumnezeu.
       Iata ce au facut ei: au chemat pe parintii celui orb si i-au cercetat; dar acestia le-au raspuns: "Stim ca acesta este fiul nostru si ca s-a nascut orb, dar cum vede acum nu stim si nici cine i-a deschis ochii lui. Intrebati-l pe el, este in varsta, si singur va vorbi pentru sine. Atunci fariseii si carturarii au schimbat tactica si s-au adresat cu ipocrizie celui vindecat, zicandu-i: "Da slava lui Dumnezeu. Noi stim ca omul acesta e pacatos. Orbul cel vindecat, mirat de aceste cuvinte ale lor, ii intrerupe cu ironie si in bataie de joc le zise: "De este pacatos nu stiu, un singur lucru stiu, ca orb am fost si acum vad.
       Infundat si nemaiavand ce sa raspunda ei zic catre el iarasi: "Ce ti-a facut? Cum ti-a deschis ochii? Necajit si mahnit de atata viclenie, orbul le raspunde: "V-am spus acum si n-ati auzit? De ce voiti sa auziti iarasi? Nu cumva voiti si voi sa va faceti ucenici ai Lui? Cand au auzit ei aceste cuvinte din partea unui cersetor, a unui descult, s-au repezit asupra lui si ocarandu-l i-au zis: "Tu esti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi stim ca Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe acesta nu-L stim de unde este".
       Iata acum ce le raspunde orbul cel vindecat si luminat de Domnul: "Tocmai in aceasta sta minunea: ca voi nu stiti de unde este si El mi-a deschis ochii. Cu alte cuvinte, vindecarea mea este o minune mai mare decat minunile lui Moise, caci niciodata nu s-a auzit sa fi deschis cineva ochii vreunui orb din nastere, iar daca acesta n-ar fi de la Dumnezeu n-ar fi putut face nimic. Fariseii se ridicara si plini de manie il scoasera afara din sinagoga zicandu-i: "Te-ai nascut in pacate, si tu ne inveti pe noi?"
       Iata ce cuvinte minunate a fost in stare sa le zica acestor farisei orbi de invidie si dusmanie, acest orb sarac, simplu si neinvatat. Iisus a aflat ca l-au dat afara din biserica si gasindu-l i-a zis: "Crezi tu in Fiul lui Dumnezeu? El a raspuns si a zis: dar cine este, Doamne, ca sa cred in El? Si a zis Iisus: "L-ai vazut, si Cel ce vorbeste cu tine Acela este. Si a zis Iisus: "Spre judecata am venit in lumea aceasta, ca cei care nu vad sa vada, iar cei care vad sa fie orbi.
       Mari si minunate sunt lucrurile Tale, Doamne! Sa vezi tu asemenea minuni cu ochii tai, sa vezi cum orbii se lumineaza, ologii umbla, dracii se izgonesc, leprosii se vindeca, mortii inviaza, sa vezi toate acestea si sa te faci ca nu vezi, ca nu auzi si sa nu vrei sa recunosti ca Acela este adevaratul Dumnezeu, Iisus Hristos. Asa au fost acei farisei fatarnici care nu cautau decat interesele lor pamantesti, slava lumeasca, de unde pleaca toata invidia si rautatea asupra Mantuitorului.
       Dar sa-i lasam, ca si-au luat plata si si-o vor lua si ceilalti pana in zilele noastre, care fac ca ei, dupa poftele lor. Noi sa venim la cuvantul nostru de la inceput si sa cunoastem pe Iisus Hristos, Lumina lumii. Mai intai Iisus s-a aratat tuturor ca El este una cu Tatal Creatorul, Cel care a facut din pamant pe Adam, apoi i-a dat suflet viu din suflarea Sa dumnezeiasca. El, Iisus, a facut tina asa cum am vazut si l-a uns pe cel orb in locurile unde trebuiau sa fie ochii, si prin spalare acesta a capatat vedere, luminandu-i-se sufletul si trupul.
       Iata Lumina lui Hristos; caci pe orb nu l-a vindecat noroiul sau apa, ci puterea Fiului lui Dumnezeu, Acela care a putut sa zica despre Sine cuvintele acestea mari: "Eu sunt Lumina lumii! Iisus a zis astfel nu pentru ca a deschis ochii orbului de care ne istorisesc Evangheliile, ci pentru ca a adus lumina pe pamant in cele mai grele probleme ale vietii noastre omenesti. Iata, noi, oamenii, nu putem trece prin lumea aceasta ca o turma de vite, nesimtitori si inconstienti, cu ochii plecati in pamant. Noi presimtim ca mai este o lume afara de aceasta vazuta, lumea spirituala, lumea sufletului.
       Noi avem aici pe pamant o multime de suferinte; cand pacatuim simtim mustrari de constiinta, iar moartea nu vine la toti la fel. Atunci in mintea noastra se ridica o multime de intrebari: ce rost are viata noastra in lumea aceasta? Ce este Dumnezeu? Ce mai ramane din fiinta noastra pamanteasca dupa moarte? Acestea sunt marile intrebari care se nasc in adancurile noastre si care cer sa fie deslusite.
       Poate stiinta sa le dezlege? Din contra, in fata acestor probleme oamenii raman muti, ca niste statui de piatra, cum zice psalmistul despre idolii din vechime. La problemele acestea de mai sus ar trebui sa raspunda si sa rasune triumfatoare peste veacuri cuvintele lui Iisus: "Eu sunt Lumina lumii! Acum sa vedem in ce chip a fost Iisus Lumina lumii. Cea mai de seama lumina a adus-o Mantuitorul prin invatatura Sa despre Dumnezeu. De cand este omul pe pamant, totdeauna a cautat sa-L cunoasca pe Dumnezeu; dar ramai uimit pe cate cai ratacitoare a ajuns omul in aceasta cautare.
       Daca cercetam istoria popoarelor vechi, vom vedea ca din tot ce este pe lumea aceasta, oamenii si-au facut dumnezei. Astfel s-au inchinat la soare, la animale, la statui de zei, idoli de piatra. Iata de pilda, grecii si romanii, popoare cu o cultura dezvoltata de altfel, au ajuns asa de jos in aceasta privinta incat au personificat pana si patimile omenesti, facandu-le altare de inchinare. E destul sa amintim ca la Atena si la Roma erau in cinste un dumnezeu al betiei, o zeita a desfranarii, alta a jocurilor de noroc si asa mai departe.
       Iata ca in mijlocul acestui mare intuneric a aparut Mantuitorul Iisus - Lumina lumii - , iar in locul acestor idei josnice a adus o invatatura atat de mareata si de frumoasa, incat numai pentru aceasta I s-ar putea atribui numele de "Lumina lumii. Ce a invatat Iisus despre Dumnezeu?
       Mai intai, El a aratat ca Dumnezeu nu este nici piatra, nici lemn, nici altceva din cele de pe pamant. Duh este Dumnezeu, a zis Iisus, si cel ce I se inchina Lui trebuie sa i se inchine in Duh si Adevar. El este Unul, singurul Ziditor, sustinatorul si ocarmuitorul, punctul de mijloc al lumii de la care vin si spre care merg toate. Iisus a invatat apoi ca Dumnezeu nu este o fiinta departata de noi oamenii, straina ci El, Dumnezeu, este Tatal nostru al tuturor.
       Cine ar putea spune cata binecuvantare, cata bucurie si incredere revarsa asupra vietii noastre aceasta invatatura? Daca Dumnezeu este Tatal nostru, atunci El ne iubeste si noi nu mai tremuram de frica in fata Lui, asa cum tremurau paganii in fata idolilor ingrozitori. Daca El ne este Tata, ne pedepseste si El, dar cu mila si indurari. Daca acest Dumnezeu ne este Parinte, suntem siguri ca nu ne alunga de la Sine. Aceasta este invatatura noua pe care a adus-o Iisus Hristos si din aceasta invatatura rasare toata puterea crestinismului, toata morala Lui. De aici reiese taria de a birui ispitele; de aici reiese intreaga frumusete a cultului crestin.
       In al doilea rand, Iisus este "Lumina lumii fiindca El ne-a adus cele mai adevarate invataturi despre suflet. Pana la Domnul Hristos, toti invatatii si inteleptii n-au putut sa lamureasca lumea despre existenta sufletului, despre valoarea si nemurirea lui, deoarece acesti invatati umblau ei insisi in intuneric, erau intr-un fel orbi, ca bufnitele si liliecii. Aceste vietati, desi au ochi, nu se simt bine decat in intunericul noptii, iar cand apar zorile diminetii se ascund in locurile intunecoase. Asa au fost invatatii dinaintea Domnului Hristos, fiindca traiau in patimi si pacate, si tot asa sunt si azi unii care fug de soarele Evangheliei lui Hristos. Se incred si citesc unele carti care le intuneca si mai mult ochii sufletului, ramanand orbi in fata minunilor Mantuitorului.
       Iisus Hristos, "Lumina lumii", ne-a aratat ca fiecare om , sarac sau bogat, femeie sau copil, are un suflet nemuritor si cu totii suntem datori ca sa ingrijim de acest suflet si sa-l pregatim pentru imparatia lui Dumnezeu. De ar dobandi lumea intreaga omul, si-si va pierde sufletul, nimic n-ar folosi. Mantuitorul a asezat sufletul pe treapta cea mai inalta si i-a dat valoarea cea mai scumpa. L-a asezat in mijlocul preocuparilor omenesti, fiindca este nemuritor.
       Foloasele care au iesit pentru omenire din aceasta invatatura sunt nenumarate. In aceasta invatatura s-a aratat valoarea vietii omenesti, intemeindu-se fratia intre oameni, indiferent de starea lor sociala. Iisus a asezat femeia la loc de cinste; copilul este rodul cel mai de pret al omului si chiar daca se naste bolnav, nu mai este aruncat la rapa, cum faceau paganii. Bolnavii, chiar cei care zac zile si ani, gasesc mila la Iisus si nimeni nu are dreptul sa le ia viata.
       Iisus a invatat ca nimeni nu trebuie sa aiba robi, fiindca toti, mici si mari, bogati si saraci, imparati si cersetori, suntem robi ai Imparatului ceresc, Dumnezeu Creatorul. Noi toti suntem pretiosi si ne simtim ca fratii fiindca avem acelasi suflet nemuritor si suntem copii ai aceluiasi Tata. Iisus este "Lumina lumii pentru ca ne-a aratat rostul vietii noastre pamantesti. Pentru ce traim noi oamenii pe pamant? Ce chemare avem de indeplinit? Ce inteles au ostenelile noastre, luptele noastre, dorurile noastre? La aceste intrebari inteleptii lumii n-au stiut decat sa dea din umeri sau daca au raspuns au fundamentat totul pe nazuinte josnice, placeri vinovate.
       A venit insa Iisus si le-a zis: ascultati, fiii oamenilor, telul vietii voastre nu sta nici in placeri, nici in lacomii si lucruri pamantesti. Voi aveti un rost cu mult mai inalt, voi trebuie sa alergati cu cinste si sa va indepliniti datoriile pe pamant fata de Dumnezeu si de aproapele si sa ajungeti prin sfintenia vietii la unirea cu Dumnezeu in vesnicie. Ce ideal maret! Asadar acum stim pentru ce noi oamenii umblam cu trupul drept si cu fruntea inaltata. Animalele umbla in patru picioare si cu capul plecat spre pamant pentru ca pamantul este singurul lor tel, singura lor patrie.
       Noi trebuie sa privim sus, catre patria cereasca, unde trebuie sa ajungem cu sufletul langa Dumnezeu Tatal si Creatorul nostru. Iisus ne-a invatat sa ne lepadam de materia aceasta a trupului si sa zburam spre locurile inalte ale imparatiei de dincolo.
       Realitatea acestei lumi oamenii o vad in doua chipuri deosebite: cu ochii sufletului deschisi, traind astfel dupa adevarul Evangheliei, si cu ochii sufletului orbiti, nevazand prapastia care sta inainte, la sfarsitul vietii, picurand otrava in suflet si pacat in trup. Cei ce s-au nascut din parinti necredinciosi, necununati la biserica, s-au nascut orbi din nastere, fiindca ei nu au lumina lui Hristos. Cei care s-au nascut din parinti buni crestini au vederi bune, dar traind intr-o atmosfera poluata, adica intr-un anturaj rau, intre necredinciosi, viciosi, hulitori si criminali, sunt amenintati cu orbire sufleteasca.
       De aceea se plang cei mai multi parinti de copiii lor si zic ca atunci cand erau mici erau buni, credinciosi, mergeau la biserica si-i ascultau, iar cand s-au facut mari si au inceput sa hoinareasca prin locurile de placeri, fie baieti sau fete, s-au stricat si nu mai recunosc binele facut de parinti. Au orbit cu totul si au ajuns sa faca niste pacate ingrozitoare, ca nu le mai trebuie nici sa mai auda de numele lui Dumnezeu si de Biserica Lui.
       Iata orbire sufleteasca, fariseica, nebuneasca. Sa ia aminte copiii, ca asa zice imparatul David: "Cu cel cuvios, cuvios vei fi, si cu cel indaratnic te vei indaratnici. Daca vii la biserica inveti sa canti, sa te rogi, sa fii bun, sa te porti frumos, sa slujesti lui Dumnezeu; daca te duci la carciuma, intre cei rai si necredinciosi, inveti sa te tavalesti ca porcii in betie. Iata orbirea sufleteasca. Orbirea sufleteasca, frati crestini, este de mii de ori mai periculoasa ca cea trupeasca.
       Cei orbi cu sufletul sunt de plans, fiindca de aici pleaca tot raul in lume. Cel orb sufleteste face pe multi sa sufere. Cat de periculos este in familie barbatul stapanit de patima betiei! Cat de intunecata si oarba este o femeie care-si inseala barbatul, care-si creste copiii in intunericul necredintei, fara Dumnezeu. Cat de orbi sunt tinerii care se otravesc cu poftele cele desarte! Cu adevarat, acestia isi distrug si sufletul si trupul.
       Mantuitorul Iisus Hristos, care este "Lumina lumii, nu vrea sa suferim nici in viata aceasta si nici in vesnicie. De aceea ne invata si ne spune sa nu facem pacate, sa nu ne tinem de poftele diavolului, caci asa ne distrugem si sufletul si trupul. Ca sa nu cadem in aceasta orbire a inimii si sufletului, sa ne ferim de trei lucruri: de fum, de foc si de praf. Intr-adevar, fumul orbeste ochii trupului, dar este si un fel de fum care orbeste ochii sufletului. Aceste fumuri sunt onorurile lumesti, demnitatile, slava desarta.
       Indata ce ajung prin facultati, la foarte multi le vin fumuri la ochii sufletului si nu mai vad de unde au plecat, din cine s-au nascut si nu mai recunosc nici pe Dumnezeu care i-a ajutat sa ajunga pana acolo. De aceea multi, din cauza acestor fumuri, ajung la orbire sufleteasca, si pana la urma in fundul iadului.
       Al doilea pericol pentru ochi este focul. Focul orbeste ochii trupesti; dar este un fel de foc al necuratiei care orbeste ochii sufletului. Un om desfranat este orb sufleteste, nu mai vede nimic, nu mai are frica de Dumnezeu, nu mai are rusine de oameni, nu mai are mila de sotia si copiii lui care plang. Prefera aceasta stare jalnica, umbla in intuneric ca soarecii pe sub pamant, multumindu-se cu acest pacat turbat, urat si murdar.
       Al treilea lucru care orbeste ochii trupului este praful. Dar este si un fel de praf care orbeste sufletul si inima omului; acesta il reprezinta bogatiile lumii, bunurile pamantesti, caci toate acestea nu sunt altceva decat praf si pulbere. Toate cele ce agonisim pe lumea aceasta sunt supuse stricaciunii si le poate roade rugina, le mananca moliile si putrezesc prefacandu-se in praf. Cel orbit de acestea este un avar, care nu se satura niciodata adunandu-le, si astfel se pierde sufleteste, isi pierde Lumina lui Hristos, isi pierde mantuirea.
       Sa ne ferim de toate aceste pricini de orbire sufleteasca, ca indata ce ne-au orbit acestea ni se intuneca mintea, ratiunea si credinta si nici duhovnicii cei mai iscusiti nu ne mai pot ajuta, astfel ca totul se poate risipi in intunericul primejdios. Acest intuneric nu poate fi izgonit decat printr-un sfarsit groaznic, atunci cand deschizand ochii vom vedea pe demonii cei cumpliti si chinurile de acolo.
       Pentru aceasta, frati crestini, sa luam invatatura de la orbul din Sfanta Evanghelie de astazi. Sa intindem mana si noi si sa cerem mila lui Dumnezeu, ascultand ce ne invata Iisus Mantuitorul, care este "LUMINA lumii. El a facut tina de jos si a pus pe ochii orbului pentru ca sa ne faca in primul rand sa ne aducem aminte ca suntem pamant si praf, si in al doilea rand sa ne dezlipim inima de toate desertaciunile care ne inseala.
       Apa Siloamului, unde s-a spalat orbul cand a fost trimis de Domnul, este Sfanta Biserica cu Sfintele Taine, izvorul harurilor ceresti, unde trebuie sa ne curatim de noroiul pacatelor prin spovedanie la duhovnic. Dupa ce ne-am curatit, ne-am sfintit si ne-am luminat ochii sufletului prin credinta si spovedanie, sa ne pastram lumina ochilor si sufletul curat, asa cum isi pastrau si crestinii primari, sfintii, chiar cu pretul vietii lor. Citim de altfel in vietile unor sfinte ca si-au scos ochii cu mana lor, si-au taiat nasul, s-au slutit, ca sa nu placa barbatilor desfranati care le cereau in casatorie si astfel sa se lepede de dreapta credinta.
       Chiar si mahomedanii aveau un obicei: cei care mergeau in orasul sfant Mecca din Arabia Saudita, dupa ce se intorceau isi ardeau ochii ca sa orbeasca si sa nu mai vada desertaciunile acestei lumi, pentru ca ultima imagine sa fie a acelui loc sfant si a profetului lor. Grozav obicei! Daca acestia care au o credinta gresita, cred in niste oameni pamantesti, si o tin cu atata strictete, cu atat mai mult ar trebui sa fim noi, crestinii, Implinitori ai poruncilor Mantuitorului nostru care s-a jertfit pentru noi si a suferit pe Cruce ca sa ne mantuim.
       De altfel, chiar si Domnul Hristos ne invata si ne zice: "Daca ochiul tau te sminteste, scoate-l, ca mai bine este sa intri in viata vesnica cu un ochi, decat sa mergi cu ei amandoi in osanda vesnica. Daca mana ta sau piciorul tau te smintesc, taie-le si arunca-le de la tine, ca mai bine este sa intri in viata vesnica cu o mana sau un picior, decat sa te duci cu ele in muncile iadului.
       Dar care este intelesul si mai exact al acestor cuvinte ale Domnului? Ochiul tau, mana ta sau piciorul tau sunt cei de aproape ai tai, sunt parintii, fratii, surorile, copiii. Daca acestia te imping la pacate si calci din cauza lor legea lui Dumnezeu, mai bine leapada-te de ei, ca sa te duci fara ei in viata vesnica, ca altfel te vei duce cu ei in osanda vesnica, in iad. Te invita la petreceri, la nunti, si de rusine, de ochii lumii te duci, ca sa nu se supere fratele, sora si asa mai departe.
       Ce necredinta si ce putin il iubim noi pe Domnul Iisus care si-a dat viata pentru noi. Sa nu ni se para lucru de gluma ca nu mai avem timp de pierdut. Sa ne trezim la viata cu Hristos din intunericul tuturor patimilor si pacatelor, ca sa fim in lumina vietii si sa luam hotarare temeinica de a inchide ochii la toate desertaciunile lumii acesteia, la toate privelistile ei amagitoare.
       Sa fim orbi si surzi la chemarile atragatoare ale lumii, pentru ca diavolul cu ele vrea sa ne desparta pe noi de Hristos - "Lumina lumii - asa cum a reusit intotdeauna sa insele si sa orbeasca pe multi, ajungand prada chinurilor vesnice ale iadului. Sa fugim din calea pacatelor, daca vrem sa scapam nevatamati, pentru ca si Dumnezeu ne fereste si ne ajuta daca vede ca si noi ne luptam si ne ferim.
       Rugaciune
       Doamne Iisuse Hristoase, Mantuitorul nostru, Cela ce esti "Lumina lumii, vino Doamne in mijlocul nostru si lumineaza Tu ochii sufletelor noastre. Ridica negura pacatelor si scoate-ne din noaptea pierzarii, ca sa Te cunoastem pe Tine si sa urmam caile Tale.
       Ajuta tuturor celor ce nu te-au cunoscut pana acum, ca sa Te cunoasca pe Tine, Lumina cea adevarata, si sa se inchine si ei, impreuna cu noi toti, in vecii vecilor
. Amin.

Duminica Samarinencii

Duminica Samarinencii

Daca ai fi stiut Darul lui Dumnezeu si cine este Cel ce-ti zice: Da-Mi sa beau! Tu ai fi cerut de la El, si El ti-ar fi dat APA VIE! (Ioan IV, 10)

       Frati crestini,

       Multe invataturi vrednice de luat in seama cuprinde Sfanta Evanghelie ce s-a citit astazi. Ea ne arata lamurit ca Iisus Hristos este Dumnezeu si om. Prin iubirea Lui nemarginita si smerenia cea desavarsita a incredintat pe femeia samarineanca si pe toti locuitorii din Samaria ca El este Mesia Cel asteptat chiar si de ei, samarinenii. Sa luam aminte si noi si sa deschidem adancul sufletului nostru, ca sa ne umplem de Harul cel ceresc, spre mantuirea sufletelor noastre.
       Era o zi de vara cu soare arzator pe pamantul Iudeii si Domnul nostru Iisus calatorea, venind din Iudeia spre Nazareth, iar drumul acesta trecea prin Samaria. Obosit de calatorie, fiindca mergea pe jos, se opreste la Fantana lui Iacov. Sta singur, ganditor si parca asteapta ceva. Ucenicii erau dusi in cetate sa cumpere mancare. Iisus, ca Dumnezeu adevarat, stia ca la ora aceea trebuia sa vina femeia samarineanca la fantana sa scoata apa. Nu trece mult si iata ca soseste.
       Parca o vedem si noi, gatita si impodobita frumos, ca sa placa celor ce o vor vedea venind la fantana. Iisus se opri in locul acesta tocmai ca sa vaneze sufletul ei pierdut si tulburat, ca sa vaneze rodul Evei, asa cum spun sfintii parinti in cantarile Bisericii. Era ceasul al saselea si caldura soarelui dogorea puternic. Tot la ceasul al saselea a fost asteptata si Eva de sarpele - diavol - la pomul oprit in gradina raiului, cazand in neascultare de Dumnezeu.
       In acest moment, Iisus gaseste prilejul potrivit sa puna lumina in sufletul acestei femei care vietuia in intuneric si pacate. Ea era cuprinsa de pacatul desfranarii, fiindca avusese cinci barbati in afara legii si nici al saselea cu care era acum nu era barbatul ei legitim. Din aceasta mocirla a pacatelor nimeni nu putea s-o scoata decat Fiul lui Dumnezeu, care s-a coborat din cer. El i-a descoperit pacatele cele grele si a facut-o sa inteleaga ca El este Mesia cel adevarat, pe care-l asteptau proorocii lor.
       La inceput vedem pe aceasta femeie cam distrata si increzuta, spunandu-i Domnului ca nu are barbat. Privind insa mai cu atentie la Mantuitorul, ramane incremenita de stralucirea fetei Sale, apoi se mira cand intelese ca este de neam evreu si se mira si mai mult cand vazu ca vorbeste cu ea si chiar il intreba: "Cum, Tu, care esti iudeu, imi ceri apa mie, fiind samarineanca? Iisus ii raspunde: "Daca ai fi cunoscut tu Darul lui Dumnezeu si cine este Cel ce-ti zice da-Mi sa beau, atunci tu L-ai fi rugat si El ti-ar fi dat APA VIE!
       "Doamne - ii zise ea - Tu n-ai cu ce sa scoti apa, iar fantana este adanca, cum ai putea dar sa ai apa vie, nu cumva esti Tu mai mare decat Parintele Iacov, care ne-a dat fantana? Iisus i-a raspuns: "Cine va bea din apa aceasta va inseta iarasi, dar cine va bea din apa pe care Eu o voi da nu va mai inseta in veac, pentru ca apa pe care o voi da Eu se va preface intr-un izvor de apa vie in viata vesnica.
       "Doamne - ii spuse femeia - da-mi aceasta apa ca sa nu mai insetez si sa nu mai vin aici sa scot!Iisus ii spuse: "Du-te si cheama pe barbatul tau! Femeia i-a raspuns: "N-am barbat. Iisus i-a spus iarasi: "Bine ai zis, ca cinci barbati ai avut si acum pe acela pe care-l ai nu-ti este barbat, aici ai spus adevarul.
       Femeia, vazandu-se descoperita si ca Iisus citeste in sufletul ei cel intinat ca intr-o carte deschisa, incepe a-si marturisi traiul ei cel gresit de pana atunci si zise: "Doamne, vad ca Tu esti un prooroc; cum este bine sa se inchine omul, dupa datina evreilor in Ierusalim, sau dupa obiceiul samarinenilor pe muntele Garizim? Domnul Hristos ii raspunse femeii cu aceste cuvinte: "Duh este Dumnezeu si cei ce se inchina Lui trebuie sa I se inchine in Duh si Adevar.
       "Stiu - ii raspunse femeia - ca are sa vina Mesia, Cel caruia i se zice Hristos, cand va veni El ne va spune noua toate. "Eu sunt - ii zise Iisus - Cel ce graiesc cu tine. Auzind femeia aceste cuvinte, a fost patrunsa si luminata pana in adancul sufletului, apoi cuprinsa de un avant puternic, ca o sageata scapata dintr-un arc, a zburat spre satul ei, uitand la fantana si galeata cu care venise, lepadand totodata si firea ei veche, murdara si plina de pacate. Nu mai vedea nimic inaintea ochilor.
       Alearga in goana mare sa vesteasca lumii din satul ei pe Iisus, Mesia. Vantul ii scutura parul, picioarele se lovesc de bolovanii drumului, mainile se avanta mereu inainte pentru a usura inaintarea trupului, iar in ochii si sufletul ei arde o flacara noua, plina de o putere curatitoare. Buzele ei din cand in cand soptesc vorbele lui Iisus: "Daca ai fi cunoscut tu Darul lui Dumnezeu .
       Dar iat-o in mijlocul satului chemand lumea si zicand: "Veniti, haideti repede la fantana stramosului Iacov, sa vedeti pe Acela despre care ne vorbesc profetii. La inceput oamenii, cunoscandu-i trecutul ei pacatos, nu au prea luat-o in seama. Ea nu s-a lasat insa si cu putere si mai mare a strigat: "Veniti sa-L vedeti, iata, mi-a spus toate pacatele mele, citeste in sufletul omului, stie totul si-i asa de bun, asa de iertator, milos si iubitor!
       Oamenii incepura sa faca ochii mari si uitandu-se unii la altii zisera: "Niciodata n-a vorbit femeia aceasta asa ceva, iata ce lumina ii joaca pe fata si cat ii este glasul de convingator! Au inceput a se strange in jurul ei, iar femeia le-a relatat toata convorbirea ei cu Iisus. Tot poporul a crezut si a pornit cu ea in frunte spre fantana lui Iacov, iar acolo si-au predat sufletele in mana Celui care potoleste toata setea sufleteasca.
       Astfel oamenii acestia din Samaria, care aveau gurile otravite de apa murdara a pacatelor, plina de poftele desarte ale desfranarilor, lacomiei, mandriei si betiei, au cunoscut si ei acolo langa fantana pe Mesia cel asteptat. Acolo si atunci au sorbit Cuvantul cel dumnezeiesc, s-au racorit si s-au convins pe deplin ca El este cu adevarat Iisus Hristos, Mesia cel asteptat.
       Femeia samarineanca, fiind patrunsa de Darul lui Dumnezeu, si-a schimbat viata ei cea pacatoasa; cu chip cuviincios si evlavios a inceput sa propovaduiasca cu lacrimi in ochi cum L-a intalnit ea pe Domnul la fantana lui Iacov si cum a primit de la El, prin botez, numele de FOTINI. Cu mare dragoste si credinta mergea din sat in sat, din oras in oras si vestea Cuvantul lui Dumnezeu.
       In vremea imparatului Neron al Romei, aceasta femeie impreuna cu cele cinci surori ale ei: Anatoli, Foto, Fotis, Paraschevi si Chiriachi, precum si cu cei doi fii ai ei, Victor si Iosif, au indurat trei ani de temnita grea si cele mai cumplite chinuri. Asa si-au sfarsit viata luand cununa muceniciei, dar au lasat in dreapta credinta multime nenumarata de crestini, la fantana lui Iacov, care este Sfanta Biserica. Darul si Harul Mantuitorului pe care-L cunoscuse la fantana lui Iacov au ajutat-o pe Fotini sa se ridice mai presus de mocirla lumii acesteia si sa-i ajute si pe altii.
       Harul lui Dumnezeu, aceasta forta si putere, a imbracat si pe apostolul Pavel, caci asa zice el: "Prin Harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt si Harul Lui, care este in mine, n-a fost in zadar. Darul lui Dumnezeu si Harul lui Dumnezeu sunt unul si acelasi lucru, preotii folosind la slujbe ambii termeni. Harul lui Dumnezeu este o putere supranaturala, care vine in ajutorul sufletului nostru bolnav ca sa-l vindece si sa-l intareasca.
       Harul lui Dumnezeu este gratia care colaboreaza cu mintea si vointa noastra ca sa ne ridice biruitori peste ispitele materiale. Harul este o putere necunoscuta lumii; el nu se afla nici in sange, nici in carne, despre el nu vorbeste nici psihologia, nici fizica, nici o alta stiinta. Despre Har vorbeste numai religia crestina. Harul e darul lui Dumnezeu care ajuta si desavarseste natura. Darul lui Dumnezeu este energia spirituala, forta sfanta si puterea Duhului pe care Dumnezeu o trimite sufletului omenesc.
       Darul lui Dumnezeu este ajutorul cerului, mana Tatalui, mila Fiului si raza Duhului Sfant prin care se arata iubirea lui Dumnezeu fata de om. Darul lui Dumnezeu este focul cel sfant care incalzeste in dragoste inimile crestinilor, este apa cea vie fagaduita de Mantuitorul femeii samarinence. Darul sau Harul sfinteste sufletul si nimiceste pacatul, asa dupa cum soarele nimiceste microbii. Harul e o putere necunoscuta in Vechiul Testament.
       Legea veche a descoperit numai pacatul si neputinta de a ne elibera din bratele lui. Harul lui Dumnezeu lucreaza in Biserica prin Sfintele Taine. De aceea zice Sfantul Pavel: "Prin Har sunteti mantuiti. Harul ne face liberi si stapani pentru ca el ne face curati. Un suflet plin de har e ca o gradina de flori, de parfum si fructe.
       Un om inarmat cu forta Darului devine un nebiruit, plin de vointa, care lupta totdeauna cu succes in razboiul sufletului cu amagirile, cu patimile si ispitele carnii. Numai Darul lui Dumnezeu a putut face din oameni sfinti si mucenici, eroi ai credintei, sperantei si iubirii crestine. In toti oamenii patimile sunt vii, dar in oamenii Harului ele sunt legate; este vie patima, dar este legata. Cine stapaneste peste patimi e imparat. Daca vrem sa vina peste noi Harul lui Dumnezeu, trebuie sa ne ferim de pacate, in special de pacatele mari, de moarte, mai ales de mandrie, caci zice Duhul Sfant prin gura Apostolului Iacov: "Dumnezeu celor smeriti le da Har, iar celor mandri le sta impotriva. Toti sfintii lui Dumnezeu au propovaduit in lume invataturile Mantuitorului Iisus cu multa inflacarare din Darul lui Dumnezeu.
       Religia noastra crestina ortodoxa nu este cunoscuta, nu este inteleasa, nu este apreciata frumusetea ei dumnezeiasca. Nu numai ca nu se mananca din hrana aceasta duhovniceasca a religiei noastre, dar ea nu e nici gustata. Puterea ei e nestiuta, e nevoie de lucru, de chemare, ca lumea sa vina sa vada, sa puna degetul ca Toma si sa cunoasca adevarul religiei noastre. E bine sa pornim cu totii la lucrul femeii samerinence si sa incepem sa-i trezim pe cei din jurul nostru din amorteala si nepasare.
       Treziti pe membrii familiei, treziti pe prieteni si necunoscuti, vorbiti-le despre dragostea lui Hristos, aduceti-i in fata Altarului, luminati pe nestiutori, incurajati pe cei sovaielnici, luati-i pe drumul binelui si al credintei, caci dureros lucru este sa vezi numele lui Dumnezeu hulit. Sfintele Taine sunt luate in bataie de joc si pretutindeni se ridica hulitori impotriva lui Dumnezeu si a sfintilor. Trebuie sa se sfarseasca odata cu aceasta rusine care nu se intalneste in nici o alta parte. Pangaritorii trebuie infierati, defaimatorii redusi la tacere.
       De aceea cautati sa aparati dreapta credinta ortodoxa cand este atacata. Opriti raul oriunde il intalniti, certati si pedepsiti copiii cand injura si-si bat joc de lucrurile sfinte. Aveti indrazneala si vorbiti cu convingere, caci numai asa veti implini datoria de crestini adevarati, urmatori ai dreptei credinte si va veti asemana cu samarineanca din Evanghelia de astazi.
       Strigati din convingerea inimii cu toata puterea credintei, caci lumea traieste in intuneric, ca la inceputul paganismului. Lupta e in toi, caci lumina s-a incaierat cu intunericul, adevarul cu minciuna, binele cu raul. Lumea este stapanita de cele mai salbatice pacate, care nici in paganism nu se gaseau. De aceea multi se vor prabusi din nenorocire in nenorocire si vor pieri pentru totdeauna. E o datorie sfanta din partea noastra, a crestinilor care cunoastem credinta, sa dam ajutor acestor suflete care se pierd din nestiinta pe diferite cai. Unii cad in ghearele sectantilor, altii cad in pacatele cele grele ale betiei, avorturilor, desfranarilor, nedreptatilor si tuturor inselatoriilor.
       Crestinii nostri s-ar putea asemana cu niste pasari impaiate. Cei care ati vizitat un muzeu de pasari impaiate ati vazut ca parca te afli aievea intr-un codru. Vezi colo un vultur cu aripile intinse, parca sta sa zboare; in alta parte mierla cu ciocul deschis, gata sa cante, in alta parte o lebada pluteste pe apa si asa mai departe. Aceste pasari insa au numai chip de viata, in realitate sunt moarte, umplute cu paie.
       Asa si crestinii nostri, fac unele forme crestinesti, dar nu este duh de viata in ei, sunt doar cu chipul crestini. Crestinii nostri se tin de anumite date, poarta nume de sfinti, dar faptele sunt paganesti, viata cea sufleteasca este moarta, pentru ca nu este duh in gura lor, in inima si in viata lor. Oamenii nu se mai hranesc cu Cuvantul lui Dumnezeu, nu mai vin la Biserica, care este fantana lui Iacov si care are apa cea vie ce-l poate face pe om fericit. Aceasta apa ii aduce multumire sufleteasca, ii invioreaza sufletul omorat de pacate si il mangaie in toate necazurile lui, asa cum s-a refacut si femeia samarineanca.
       Sufletul ei s-a schimbat indata, Cuvantul lui Dumnezeu i-a patruns in inima, viata ei s-a luminat, caci indata s-a hotarat sa lase murdaria pacatelor si sa urmeze Bunul Invatator. Ea, care traise cu sase barbati in concubinaj, a urat viata ei cea pacatoasa si s-a intors cu tot sufletul la Dumnezeu. Sa ia aminte femeile noastre crestine de astazi care traiesc cu barbatii lor fara binecuvantarea Bisericii si sa se hotarasca a nu-si mai bate joc de credinta lor, de sufletele si trupurile lor, caci nu mai este vreme de pierdut si Dumnezeu va cere socoteala pentru atatia ani de asteptare.
       Pe Domnul Hristos si astazi, frati crestini, il gasim la fantana lui Iacov, aici in Biserica, si de aici va trimitem pe cele necununate acasa, sa va aduceti barbatii la Biserica si sa va cununati. El trimite mamele sa vina aici cu copiii si nepotii, va trimite pe toti care v-ati adunat aici astazi, caci fiecare aveti de adus pe cate cineva la fantana lui Iacov.
       Duceti-va si spuneti-le despre fantana aceasta cu apa vie si de Mesia care ne vorbeste Cuvantul adevarului. Spuneti-le si grabiti-va cu totii sa vina acum, pana nu se sparge galeata, pana cand nu seaca fantana, pana cand nu se inchid usile, fiindca atunci vor plange in zadar, caci bunatatile s-au vandut, targul s-a inchis, iar negutatorii au plecat departe in tara cea de sus.
       Sfintii prooroci ne spun ca, in zilele din urma Dumnezeu va lua Harul Sau si se vor rari invatatorii cei adevarati, duhovnicii cei iscusiti, iar Jertfa cea necurmata, adica Sfanta Liturghie va inceta aproape de tot. Sa ne trezim daca vrem sa ne mantuim, sa imitam pe Hristos si urmasii LUI, sa nu fim cu doua fete , una spre Dumnezeu si alta spre diavol, caci un singur suflet avem si, daca nu ingrijim de el, l-am pierdut pentru totdeauna.
       Sa fim atenti cu sufletul nostru, sa nu patim si noi cum a patit o femeie care si-a uitat copilul in leagan cand ii luase casa foc. S-a grabit sarmana mai intai sa-si scoata banii, hainele, dar copilasul l-a uitat adormit in leagan. Cand si-a adus aminte de el, era prea tarziu, caci copilul arsese impreuna cu leaganul. Intocmai asa fac multi cu sufletul lor. Alearga in sus si in jos, se straduiesc sa-si stranga bani, sa-si umple sifonierele cu haine, sa manance, sa chefuiasca, iar bietul suflet - copilul acesta din noi - e uitat si parasit in focul pacatelor si al pieirii vesnice.
       Cei mai multi pe patul mortii se trezesc ca si-au uitat sufletul, dar atunci e prea tarziu. Multora dintre noi ni s-a intamplat sa vedem pe cate cineva ca moare si cere preotul pe patul mortii, dar mai inainte nu i-a trebuit spovedanie si impartasanie, nu i-a trebuit biserica. Acestora nimenea nu le garanteaza mantuirea. Sa se grabeasca sa vina pana nu e prea tarziu.
       Cu totii am vazut cate o data poate pe cineva care a sosit prea tarziu la gara si a scapat trenul. Asa stand eu intr-o zi pe o banca, intr-o gara mare, am vazut cum un soldat intarziat alerga sa prinda trenul tocmai cand iesea din statie. Fugea bietul om abia putand sa-si traga sufletul. Cand a intrat in casa de bilete, aceasta era inchisa si n-a mai putut sa-si scoata biletul, nemaigasind nici loc in vagon, dar totusi a plecat acolo unde trebuia. Dupa plecarea trenului, soseste in gara un alt calator, linistit, cu tigara in gura, cu mainile in buzunar, uitandu-se linistit in departare, crezand ca trenul a intarziat.
       Afland ca trenul tocmai plecase, a inceput a se vaita si a se intrista. Cineva cauta sa-l incurajeze, spunandu-i ca trenul vine si a doua zi. Dar omul nostru raspunse: "O, nu, maine e prea tarziu, caci astazi se judeca procesul meu; o, nenorocitul de mine, cu siguranta voi fi condamnat.
       Aceasta intamplare m-a facut sa cuget asupra multor cazuri cand, din pricina amanarilor pe care noi le facem mereu, pierdem trenul si apoi aflam si ne vaicarim fara folos. Un scolar, daca nu s-ar duce mai devreme, poate pierde examenul. Un bolnav care amana mereu operatia, atunci cand durerile se intetesc se hotaraste si pleaca, dar cu multa grija si afland ca a venit prea tarziu, iar boala e inaintata, incepe a se tangui ca nu a venit mai devreme si astfel omul nostru, amanand mereu, si-a pierdut vindecarea.
       Un om care nu-si poate plati datoriile la timp plateste amenda sau aceasta se majoreaza si exemplele de acest fel ar putea continua. Tot asa se intampla si cu cele sufletesti, frati crestini. Caci duhurile necurate atata ne indeamna sa tot amanam venirea noastra la gara - la biserica - pentru a prinde trenul mantuirii, mergerea noastra la doctor, la duhovnic, la spovedit. Si tot asa diavolul ii spune tot mereu omului la ureche ca e prea devreme sa mergi la biserica, ca n-ai pacate, ca te poti ruga si acasa, ca esti tanar si mai ai mult de trait, ca acolo, la biserica, se duc doar cei batrani.
       Astfel, ucigasul acesta de demon nu-l lasa pe om sa se intoarca la Dumnezeu, sa se lase de pacate si sa-si indrepte viata. Vede omul plecand pe multi din viata aceasta de moarte naprasnica si-i conduce chiar el la cimitir, dar el tot nu crede ca intr-o zi ii vine si lui randul sa-l duca altii acolo; pentru ca asa este omul, ca si o floare care se vestejeste si-apoi moare.
       Cand te uiti in cimitir, vezi pe cruci scrise mai multe suflete care au trait aici pana in 20, 30 de ani si tot mai rar batrani de 70, 80 de ani. De aceea, frati crestini, sa ne silim sa nu pierdem trenul mantuirii noastre. Maine poate fi prea tarziu. Veniti la Dumnezeu, veniti, ca am aflat pe Mesia, veniti la fantana lui Iacov ca sa luati apa vie, sa luati Darul si Harul ceresc, caci numai aici, in biserica, se revarsa din mana lui Dumnezeu.
       Chemati-L pe Mantuitorul Iisus Hristos si rugati-L sa intre in casele dumneavoastra, asa cum L-au rugat samarinenii sa ramana la ei, iar Iisus, ne spune Sfanta Evanghelie, a ramas in cetatea lor doua zile, invatandu-i, miluindu-i si saturandu-i pe toti cu Cuvantul lui Dumnezeu, Cuvantul adevarului. Sa nu ne inselam gandindu-ne ca Dumnezeu ne iarta fara sa ne intoarcem la El, fara sa ne lasam de pacate, fara pocainta, fiindca Dumnezeu e bun, dar e si drept.
       De aceea a randuit o zi de judecata pentru toata lumea si chinurile iadului le-a randuit pentru cei care asculta de diavolul. Sa alergam si noi, ca femeia samarineanca, sa spunem celor ce vor sa-si salveze sufletul sa vina la Iisus, sa se intoarca la Dumnezeu, ca nu se poate sluji la doi domni. Trebuie sa ne lepadam de satana si de lucrurile lui, asa cum am fagaduit prin nasii nostri la botez, caci numai asa vom primi, de la Dumnezeu, Darul si Harul Sau mantuitor.
       Rugaciune
       Doamne, Dumnezeul puterilor, al milei si al indurarilor, trimite Harul Tau peste noi ca sa ne lumineze mintea, sa ne trezeasca constiinta, sa ne intareasca vointa si sa ne sfinteasca viata. Duhul Tau sa se coboare in noi, ca sa nu mai fim neputinciosi si sa slujim materiei. Da-ne Doamne Harul Tau, pe care L-ai dat sfintilor Tai, caci fara de el si fara Tine, Iisuse, nu putem face nimic.
       Apara-ne, mantuieste-ne si ne pazeste pe noi, Dumnezeule cu Harul Tau
. Amin.

Duminica slabanogului

Duminica slabanogului

Iisus a zis slabanogului: "Iata ca te-ai facut sanatos, de acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu-ti fie tie ceva mai rau! (Ioan V, 14)

       Frati crestini,

       Cine nu este cuprins de mila si de compatimire cand vede un bolnav paralizat zacand intr-un pat de multi ani? Cum sa nu-ti inspire mila cand vezi o fiinta omeneasca sfarsita de puteri, cu ochii dusi in fundul capului, galben la fata si tot trupul lui numai pielea si osul, un om care asteapta de la altii o mangaiere, o incurajare, un pahar cu apa sau putina mancare.
       Sfanta Evanghelie de astazi ne-a istorisit vindecarea unui astfel de slabanog care zacea de 38 de ani. In Postul Pastelui am auzit despre vindecarea altui slabanog, care fusese adus inaintea Domnului Hristos de 4 oameni, cu patul. Slabanogul de astazi insa astepta de 38 de ani si nadajduia ca se va gasi un om care sa-l arunce si pe el in scaldatoarea Vitezdei si sa se faca sanatos. Dar de atatia ani nu s-a gasit nimeni sa-l ajute.
       Iata ca intr-o zi cu soare si frumos, o zi senina si plina de lumina, se opreste in fata lui un om frumos si minunat, cu chipul bland si dulce, care-i zise cu blandete: "Voiesti sa te faci sanatos? Cine era acest om? Era Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Vazand Iisus cum il chinuia boala de multa vreme si cunoscand ca un Dumnezeu pacatele acestui slabanog, caci pentru pacatele lui se chinuise 38 de ani, a voit sa-l aleaga din aceasta multime de bolnavi si sa-l vindece.
       Bietul slabanog, buimacit si intimidat, caci se vedea in fata unei persoane atat de impunatoare si uimitoare, a inceput sa-si planga necazul inaintea Domnului, zicand: "Doamne, nu am pe nimeni sa ma arunce in scaldatoarea aceasta cand se tulbura apa, iar pana cand merg eu altul se coboara inaintea mea. Iata deci ca din atatia oameni care se aflau in acel loc, nu se gasea nimeni ca sa-i ajute acestui slabanog. Aceasta ne arata ca erau foarte impietriti oamenii si atunci, egoisti si fara omenie.
       Scaldatoarea aceasta numita Vitezda - ceea ce inseamna "Casa Milosteniei - se afla in Ierusalim la Poarta oilor, careia i se zicea asa pentru ca aici erau spalate de maruntaie oile care erau aduse jertfa la templu. Imprejurul lacului Vitezda erau cinci pridvoare sau foisoare, in care se gaseau multi bolnavi ce asteptau miscarea apei, caci un inger se cobora din cand in cand in scaldatoare si tulbura apa, iar cel care intra intai dupa tulburarea apei se facea sanatos ori de ce boala era cuprins.
       Dar pentru ce se vindeca numai un singur bolnav dupa tulburarea apei? Pentru ca scaldatoarea de la Poarta Oilor inchipuie scaldatoarea cea tainica a Sfantului Botez care este in Biserica noastra Ortodoxa, stiind ca un singur botez este valabil. Pogorarea ingerului in scaldatoare inchipuia venirea Harului Sfantului Duh in apa botezului, ca nu apa singura spala pacatele, ci Harul dumnezeiesc.
       Acest slabanog de la Poarta Oilor a trebuit sa astepte 38 de ani ca sa poata plati canon pentru pacatele facute de el, iar acum s-a implinit vremea ca sa se arate Mantuitorul Cel ce a ridicat pacatele lumii ca sa-l tamaduiasca. Dar pentru ce-i zise Mantuitorul: "Voiesti sa te faci sanatos? Nu stia oare Domnul cat de mult voia el sa se faca sanatos? De la alti bolnavi am vazut cum Domnul cere credinta, acestuia vedem ca ii cere vointa, dar vointa pe care o cere este aceea de a se face sanatos si cu sufletul.
       Aceasta o cere si de la noi Domnul, ca sa ne vindecam sufletul de patimi si de pacate si sa nu ni se intample ceva mai rau, adica sa fim osanditi in chinurile iadului, in vecii vecilor. Dupa ce nenorocitul slabanog termina de spus necazul lui inaintea Domnului, bunul si iertatorul Iisus ii zise: "Scoala-te, ia-ti patul tau si umbla! La porunca lui Iisus, venele trupului slabanogit au prins puteri si s-au intarit cu totul, iar el incepu sa mearga. Toti s-au mirat vazand cum pleaca sanatos pe picioarele lui acela care era anchilozat, cum a inceput sa-si stranga salteluta pe care zacuse si paturica lui cea saraca, si cum a pornit vesel pe picioarele lui acasa.
       Mare le-a fost mirarea oamenilor care l-au vazut. Dar nu s-a gasit nici unul sa aduca slava lui Dumnezeu; fiindca Dumnezeu era Acela cu chip de om si numai Dumnezeu a putut sa faca o astfel de minune. Slabanogul nu stia cine este doctorul lui. Dar dupa putin timp Domnul Hristos l-a gasit in biserica si i-a zis: "Iata ca te-ai facut sanatos, de acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu ti se intample ceva si mai rau!
       Ziua aceea cand a facut Iisus aceasta minune era intr-o sambata. Evreii cei pizmasi si plini de invidie, cand au vazut pe slabanogul vindecat si cu sarcina patului in spate, au strigat la el cu rautate: "Nu-ti este ingaduit sa-ti ridici patul in ziua sambetei! Invidia din inima lor i-a orbit cu totul, caci n-au mai vazut nici binele savarsit, nici pe Dumnezeu care si-a facut mila cu acest nenorocit. Acesti carturari fatarnici, farisei, tineau legea de forma, tineau la litera si nu puteau sa vada in aceasta minune puterea lui Dumnezeu, pentru ca ei ziceau ca a fost calcata sambata si deci acest om nu poate fi de la Dumnezeu.
       Iata invidia, zavistia aceasta a diavolului care face pe oameni sa vorbeasca de rau minunile lui Dumnezeu si pe oamenii lui Dumnezeu. Aceasta fiara otravitoare are 7 capete. Din ele arunca otrava purtatoare de moarte. Cel dintai cap este mandria, al doilea este iubirea de argint, al treilea lacomia, al patrulea lenea, al cincilea desfranarea, al saselea mania si a saptea este invidia. Din toate aceste capete se varsa otrava aducatoare de moarte pentru suflet. Otrava invidiei este insa mai puternica decat celelalte.
       Toate celelalte pacate de moarte sunt savarsite de om pentru cate un folos, dar invidiosul este chinuit de otrava invidiei, in suflet si in trup, fara nici un folos, lui parandu-i rau de fericirea aproapelui, de binele vecinului, de progresul altuia si mai ales de darurile pe care le au unii de la Dumnezeu. Invidiosul se bucura numai atunci cand aude de nenorocirea aproapelui, atunci cand a cazut in pacate, iar daca mai e si la inchisoare, atunci are o bucurie si mai mare.
       De aceea cand vede ca-i merge bine si sporeste in cele bune, invidiosul cauta sa-i puna tot felul de piedici, sa-l vorbeasca de rau, sa-l cleveteasca, sa-i zica ratacit, sa-l desconsidere in fata lumii ca nimeni sa nu-l mai iubeasca. E prea mult de vorbit de acest cap al invidiei. Dar sa-i lasam acum pe cei ce sunt otraviti de el si sa-i compatimim, fiindca o pedeapsa mai mare ca aceasta nici ca se poate, distrugandu-le sufletele si trupurile.
       Sfanta Evanghelie de astazi nu ne spune ca slabanogul i-ar fi multumit Domnului pentru ca l-a tamaduit. Dar ne spune ca s-a dus si a spus iudeilor ca Iisus este cel ce l-a facut sanatos. Poate si el, ca si altii, a fost nerecunoscator, a uitat indata de binefacatorul sau si nu L-a urmat ca sa-I asculte sfintele invataturi. De aceea Domnul Hristos a stiut cu cine sta de vorba si i-a zis: "Vezi sa nu mai pacatuiesti si celelalte.
       Stia Iisus, ca un Dumnezeu ce era, ca acel slabanog va starui in pacate ca si inainte si va face chiar un pacat mai grozav, putin mai tarziu. Din traditie si dintr-o carte veche a Bisericii se spune ca acest slabanog vindecat de Iisus se numea Isac Lachedem. I se mai zice si evreul ratacitor. Cand Mantuitorul urca cu Crucea pe dealul Golgotei, hulit si batjocorit, insetat si nemancat, s-a oprit in dreptul casei acestui Isac Lachedem, caci pe acolo ducea drumul spre Golgota. Atunci Isac a iesit si el la poarta impreuna cu vecinii, iar Domnul vazandu-l l-a rugat sa-i dea putina apa. La refuzul acestuia, Iisus l-a rugat sa-I dea voie sa se odihneasca pe banca de la poarta lui; dar acesta ii zise cu asprime: "Nu-ti dau voie sa stai, mergi de aici!
       Atunci Domnul Hristos se intoarce catre el si-i zise: "De acum incolo sa mergi si tu mereu, pana la a doua Mea venire. Se spune ca si astazi acest evreu nerecunoscator, care s-a asociat cu ceilalti hulitori, traieste si umbla neincetat, strabatand pamantul in lung si-n lat fara sa i se intample ceva. Merge prin pustietati, prin jungle periculoase si s-a aruncat chiar in vulcanul Vezuviu din Italia, pentru ca el vrea sa moara, dar nimic nu i se intampla pentru ca blestemul dumnezeiesc este asupra lui.
       Animalele salbatice vin pana langa el, il miros, dar sunt cuprinse de o asa scarba, ca nu se pot atinge de el. Iata ca se apropie 2000 de ani si el merge, merge mereu pe pamant. Acum nu mai vrea sa se faca sanatos, ci doreste sa scape de povara vietii, dar in zadar, caci lucrurile neinsufletite nu-l primesc, ci totul si toate ii spun si-i repeta cuvintele Mantuitorului spuse la poarta casei lui: "Mergi, mergi! Iar el merge pana va veni Domnul sa judece viii si mortii.
       Blestemul dumnezeiesc a cazut peste el ca si peste toti carturarii si fariseii, in frunte cu Anna si Caiafa, caci toti, impreuna cu Pilat, si-au sfarsit viata lor in diferite chinuri, ducandu-se in focul iadului. Blestemul dumnezeiesc a cazut peste toti cei care au cerut rastignirea Domnului, caci au fost imprastiati pe toata fata pamantului, cazand in grea sclavie, chinuiti in diferite feluri, arsi de sete, de foame, ramasi fara tara, si aceasta, iata, aproape de 2000 de ani.
       S-a Implinit tot ceea ce au cerut ei cu gura lor cand au zis: "Sangele Lui sa cada asupra noastra si asupra copiilor nostri. Spunand Domnul slabanogului sa nu mai pacatuiasca, s-a gandit la toate oile cele ratacite ale casei lui Israel, precum si la noi, si sa nu ni se para lucru de gluma, caci daca ne tinem tot mereu de pacate, blestemul dumnezeiesc apasa asupra noastra, a casei si a copiilor nostri. De altfel, pentru pacatele grele pe care le facem si nu le marturisim la timp, vin peste noi fel de fel de necazuri, greutati si boli, neintelegeri si despartiri intre soti.
       Pe toti cei care nu se lasa de insultele si hulele aduse lui Dumnezeu, de luarea numelui Sau in desert, de injuraturi, dracuieli si blesteme, pe toti acestia ii urmareste blestemul dumnezeiesc ca si pe toti rastignitorii Lui. Si apoi, daca i-apuca moartea asa, in tot felul de pacate, se duc si-n fundul iadului, acolo unde se chinuiesc crestinii care si-au lepadat credinta, botezul si care s-au lepadat de Sfanta Biserica. Acolo merg toti cei care s-au facut pricina de sminteala altora, ca fariseii si carturarii cei fatarnici.
       Acolo se chinuiesc parintii care nu-si invata copiii rugaciuni, n-au grija sa-i spovedeasca, sa-i impartaseasca, ii lasa sa traiasca necununati, si astfel cresc ca niste buruieni otravitoare. De aceea copiii de astazi otravesc sufletele parintilor lor pe pamant, iar la sfarsitul vietii vor mosteni cu totii suferintele iadului. Vai, grozav trebuie sa fie iadul acesta, cand ma gandesc la o istorioara vrednica de amintit, tot despre un bolnav care se chinuise si el vreo 30 de ani.
       Suferintele acestui bolnav erau mari si totdeauna se ruga lui Dumnezeu, ori sa-l faca sanatos, ori sa-i ia sufletul. Pe cand se ruga el cu incredere si evlavie ii apare un inger si-i zice: "Iata, omule, ti-a auzit Dumnezeu rugaciunea, dar pentru pacatele tale ai mai avea de suferit inca trei ani pe pamant de aici inainte. Dumnezeu ma trimite sa te intreb ce preferi, sa suferi inca trei ani aici, in lumea aceasta, sau trei ceasuri dincolo, in iad? El spuse ca prefera trei ceasuri in iad; ingerul indata i-a luat sufletul si l-a dus in iad, lasandu-l in foc. Dupa un ceas se intoarce sa vada ce face sufletul. Acesta cand l-a vazut a strigat cu mare glas: "Vai, sfinte ingere, nu credeam sa fie nedreptate la Dumnezeu, ai spus ca ma lasi numai trei ceasuri si a trecut atata amar de ani, ca nu credeam sa mai vii.
       Taci, omule, zise ingerul, n-a trecut decat un ceas si mai ai de suferit inca doua ceasuri. Cand a auzit, l-a rugat pe inger sa-i duca sufletul inapoi in timp sa se chinuiasca nu 30 de ani, ci toata viata, si-i va fi mai usor decat acele chinuri ale iadului.
       Vai, fratilor, adevarat este si stim cu totii aceasta, ca numai o noapte te doare o masea si ti se pare un an, dar sa stai in chinurile iadului? Acolo, spun sfintii parinti ca nu ramane nici o particica a sufletului sa nu sufere. Aici te doare o masea, un ochi, o mana, dar in iad sufletul intreg sufera dureri nemaipomenite. Grozav loc este iadul!
       Unul dintre ucenici a intrebat pe Domnul sa-i spuna cat de adanc este iadul. Domnul a raspuns ca daca o piatra de moara va fi in cadere timp de trei ani si jumatate, abia daca ajunge la fundul iadului. "Doamne - a zis Sfantul Ioan Teologul - daca un pacatos se duce in fundul iadului si n-are pe nimeni sa se ingrijeasca de el pe pamant cu sarindare, pomeni si parastase, va mai iesi de acolo? Domnul a raspuns: "O pasare mare de se va duce o data pe an la o stanca de piatra sa-si ascuta ciocul de ea, atunci cand s-o toci stanca va iesi un astfel de pacatos de acolo, adica niciodata.
       Stiinta ne descopera ca dedesubtul pamantului este foc, smoala, pacura, apa clocotita. Stim ca acestea ies din fundul pamantului si ne dovedesc existenta iadului. Diavolul nu are nimic frumos pentru noi, ci numai suferinta, plangere si tanguire. El n-are ce sa ne dea. Cine face voia lui, acela se face partas la chinurile iadului, cu el la un loc, fiindca dedesubtul pamantului este iadul cu suferintele lui, iar sus in ceruri este locasul dreptilor si odihna tuturor facatorilor de bine.
       Aici pe pamant suntem la mijloc intre bine si rau, intre fericire si nenorocire. De aceea vedem o zi buna si zece rele; aici binele este amestecat cu raul, aici este o parte din rai, dar si o parte din iad. Trandafirul este frumos, are miros placut, dar are si tepi usturatori. Fructele sunt dulci, frumoase, dar au si coji care trebuie aruncate. Aici binele este amestecat cu raul, asa cum e trupul cu sufletul.
       Omului i-a randuit Dumnezeu sa treaca prin doua vieti si sa ramana in a treia. Prima viata este cea din pantecele maicii noastre, timpul celor noua luni pana la nastere. Desi nimeni nu stia ce-l asteapta in aceasta viata, totusi toti ne-am nascut plangand, parca stiind ca ne-am nascut in valea plangerii, a suferintelor, a necazurilor.
       Dupa cum din prima viata nu putem sti ce ne asteapta in a doua, tot asa din viata aceasta a doua, unde ne aflam acum, este greu sa patrundem cu vederile noastre trupesti viata vesnica unde va ramane sufletul pentru totdeauna.
       Doar prin sfintele invataturi ce se revarsa de la Dumnezeu prin Sfanta Biserica si prin credinta va putea crestinul sa se inalte la acele locuri vesnice. De aceea sa credem cu tarie si sa fie stiut ca asa cum am venit in lumea aceasta cu trup si suflet prin usa nasterii, asa va veni o zi cand vom lasa trupul acesta pamantului si pe usa mortii vom trece cu sufletul in vesnicie, in viata cea de veci fericita sau in chinurile cele fara de sfarsit ale iadului.
       Bietul suflet va lua cu el bagajul faptelor bune sau rele si se va prezenta umilit si tremurand in fata Dreptului Judecator. Greu va fi atunci pentru sufletul care nu s-a descarcat de pacate aici, pe pamant, prin spovedanie. Greu va fi atunci de toti cei care au calcat in picioare toata invatatura Bisericii, vazand ca nu mai au scapare. Greu va fi atunci celor care au incredintat averile si banii copiilor ca sa-i salveze si sa le faca cele de trebuinta dupa moarte, iar ei nici nu se gandesc, mananca, beau, petrec si au uitat demult de ei; si asa isi va lua plata fiecare, dupa cum a facut in viata.
       Pacatul trebuie sa se plateasca undeva, trebuie sa se ispaseasca prin durere tot ceea ce s-a facut cu placere, ori in aceasta viata, prin pocainta sincera, spovedanie curata, ori in osanda vesnica, fara de sfarsit. Aici suferinta se mai poate amana din partea Domnului la acei care se intorc la Dumnezeu cu credinta si-si recunosc pacatele. Dar cei care nu vor sa stie de Sfanta Biserica si rad de cei credinciosi, batjocorindu-i, sa fie incredintati ca daca ii apuca moartea asa nu mai au nici o scapare.
       Pentru aceasta Dumnezeu a lasat suferinta, ca un bici aspru care pedepseste pe omul vinovat de aici, ca sa nu se piarda pe veci in iad. Sfintele carti spun ca inainte de sfarsitul lumii vor veni anii durerilor, ani grei de suferinta, anii bolilor, ai razboaielor, ai foametei, anii cutremurelor si a tot felul de greutati. Cine nu va avea ochi sa vada si nu se va intoarce nici din acestea, pierzarea-l asteapta. Noi le socotim rele toate acestea, insa suferinta este cea mai buna doctorie pentru salvarea sufletului, asa dupa cum vindecarea bolilor trupesti se face cu pastile amare, acre si taieturi adanci de bisturiu, indepartandu-se putregaiul.
       Suferinta trebuie s-o vedem si s-o gasim de buna si din alt punct de vedere. Ea este un altar curatitor, unde se curatesc sufletele noastre de rugina pacatelor, se infrumuseteaza, se lumineaza si astfel se pot apropia mai usor de Dumnezeu.
       Suferinta este postul sufletului. Omului cand ii merge bine, cand are de toate si e sanatos uita de suflet, nu vrea sa stie de Dumnezeu si se leaga cu toata fiinta lui de placerile lumii acesteia. Dar cand trimite Dumnezeu suferinta, indata isi aduce aminte de suflet, incepe sa se roage si se duce si la biserica. Dar nu toti fac aceasta, ci o parte se duc tot la diavol, tot pe el il cauta, la vrajitoare, la descantatoare.
       Iata ce binecuvantare revarsa Dumnezeu prin suferinta, dandu-i omului mijlocul de a se mantui. Cand o mama simte ca viata copilului ei e in pericol, il ia in brate si se duce la doctor sa fie operat. Copilul se zbate, tipa si ar vrea s-o loveasca pe mama lui, fiindca sufera, dar pana la urma e salvat. Tot asa face Dumnezeu cu noi, vrea sa ne scape sufletul, dar sa vrem si noi.
       Un pictor francez a zugravit odata un prea frumos tablou, intitulat "Valea Plangerii. Tabloul infatiseaza o vale imprejmuita cu stanci in care se afla o multime de oameni in suferinta. Toti au fetele scaldate in lacrimi, asupra tuturor apasa un jug de dureri nemaipomenite. Dar iata ca intre nenorocitii acestia este un barbat imbracat in vesmant alb cu o cruce pe umeri. Este Iisus. El face semn multimii sa-L urmeze. Toate privirile sunt indreptate spre drumul stramt si pietros spre care arata Mantuitorul cu mana, iar mai departe, la capatul drumului, se zareste o gradina plina de flori stralucind in soarele de primavara.
       Prin acest tablou pictorul vrea sa dea grai adevarului ca Iisus este marele mangaietor in suferinta. Dar prin ce mangaie Mantuitorul pe credinciosii Sai? Prin cele doua privelisti pe care le deschide inaintea ochilor: prima reprezinta drumul stramt si pietros, suferintele, Crucea Lui, iar cealalta reprezinta viata vesnica, gradina raiului.
       Pe Golgota noi vedem fiinta cea mai nevinovata si cea mai sfanta indurand chinurile cele mai grozave, pe Fiul lui Dumnezeu, batjocorit, rastignit si ucis. Parca ne zice: "Priviti toti cei ce treceti pe cale si vedeti de este vreo durere ca durerea Mea! In fata acestei privelisti simtim cum in inimi ni se strecoara un balsam de durere si mangaiere, si vazand cat de mare a fost durerea Lui ne potolim in mania noastra, cand vedem cat de mici suntem in rabdare.
       Noi suferim, sunt loviti, inselati, dezamagiti, dar toate acestea le meritam, sunt plata pacatelor noastre. Dar Iisus cu ce a gresit? Ce sunt suferintele noastre in comparatie cu patimile Lui?
       Si astfel, privind la suferintele Domnului, sorbim si noi un strop de mangaiere cereasca, o putere tainica ni se strecoara in suflet si, oricat am fi de impovarati de greutatea necazurilor, pilda Rascumparatorului rastignit ne face sa privim, in lacrimi si nadejde, gradina fericirii raiului care asteapta pe cel ce rabda pana la sfarsit.
       Asa zicea Iisus ucenicilor Sai: "Voi veti plange si va veti tangui, va veti intrista, insa intristarea voastra se va preface in bucurie mare mai pe urma. Iata nadejdea cea mare pe care ne-o da Domnul pentru viata cea vesnica. Pana atunci avem toti parte de suferinta, si cei buni, si cei rai; cei buni ca sa se curateasca si mai mult pentru locul cel curat, iar cei rai sa se trezeasca si sa vina la fericire cat mai repede, la pocainta, sa nu-i mai apuce moartea in pacate.
       Sfantul Augustin a asemanat viata omeneasca cu un covor ce are doua fete. Pe una din fete se vad culorile, desenele si florile, pe cealalta parte nu se vede decat un amestec de fire si noduri incalcite. Asa e si cu viata noastra de aici; noi nu-i vedem decat una din fete, cealalta parte o vede si o stie Dumnezeu. De aceea Tatal nostru cel din ceruri, care este bun Parinte, ne zice si noua, ca si slabanogului din Evanghelia de astazi: "Vreti voi sa va faceti sanatosi? Veniti la Mine, urmati sfaturile Mele si vedeti sa nu mai pacatuiti, ca sa nu va fie si voua ceva mai rau in veci in iad, in chinurile fara sfarsit.
       Rugaciune
       Doamne Iisuse Hristoase, Fiule si Cuvantul lui Dumnezeu, scapa-ne pe toti care ne-am adunat aici de chinurile iadului si vindeca slabanogirea sufletului si a trupului nostru. Ajuta-ne cu Harul Tau sa nu mai pacatuim, ca sa ne mantuim si noi in vecii vecilor
. Amin.